Suricata în acţiune!

Cum să NU fie un doctor

Acest articol a fost citit de 522ori

Se ştie că piaţa din România produce medici de toate specializările pe bandă rulantă. Ţara îi produce, în general pe gratis, iar apoi îi exportă. Din cauza salariilor proaste din sistemul sanitar şi a condiţiilor de cele mai multe ori precare din instituţii, ei aleg să plece. Iar de obicei pleacă cei mai buni.

Turismul sanitar a devenit un fenomen în creştere în ultimii ani. Vin în România persoane din diferite colţuri ale lumii pentru a se trata de diverse, dar în special cu probleme stomatologice. Iar motivul este că la noi este mai ieftin decât în afară. Însă nu neapărat mai bun.

Având în vedere exodul ăsta imposibil de stăvilit pentru România, nu te poţi opri uneori să nu te întrebi totuşi ce se întâmplă cu cei care rămân. Pentru că nu toţi pleacă. Şi nu doar atât, te întrebi şi cât de buni sunt ei. Dar şi cât de oameni sunt. Da, oameni. Nu doctori. Pentru că unii uită să fie oameni. Atât de dezumanizaţi ajung unii (avem noroc că nu toţi) de meseria pe care o practică, de pacienţii pe care îi au, de anii petrecuţi printre pereţii albi ai spitalelor sau clinicilor.

În faţa unora încerci să îţi aduci aminte că ar trebui să ai respect pentru meseria lor. Pentru efortul depus în anii aceia mulţi de studiu. Încerci să faci asta atunci când ei te tratează ca pe un animal la abator.

Mi s-a întâmplat şi mie să mă duc la doctor să îmi fac nişte analize, iar la interpretarea rezultatelor să îmi ţipe doctoriţa că DE CE au ieşit valorile respective şi că nu este normal la vârsta mea. Uitând însă că ea nici nu m-a întrebat de afecţiunile pe care le am sau nu le am. Atât de mare scandal mi-a făcut încât eu cu drag nu m-am dus şi a doua oară la ea.

Am mai fost şi în repetate rânduri la doctoriţa de familie care este medic generalist, să o rog să îmi dea măcar trimitere la un specialist care să mă poată ajuta cu durerile pe care le acuzam în mod repetat dacă ea nu are o soluţie pentru mine. Iar ea, de fiecare dată, încerca să îmi spună că nu are unde să mă trimită şi că ar trebui să învăţ să trăiesc cu durerea. Comentarii? De prisos…

Aceleiaşi doctoriţe de familie i s-a prezentat un caz al unei fete cu o umflătură la subraţ. La fel, nu a ştiut la ce specialist să o trimită. Acuma, eu mă întreb. Pe lângă faptul că are nişte studii la bază, de ce nici măcar din punct de vedere al faptului că ESTE FEMEIE, nu ştie unde ar putea să trimită o pacientă care are o problemă la sân. Ce? Ea nu are sâni?! Fără cuvinte, din nou.

Cel mai mult îmi plac chirurgii. Pentru că se pare că poveştile pe care le vezi în serialele tv despre meseria lor sunt adevărate. Se pare că ei sunt antrenaţi să creadă că orice problemă se rezolvă prin tăiere. Da, că bagă cuţitul (ok, bisturiul) în tine şi te-a rezolvat. Nu zic că sunt toţi aşa, pentru că scopul meu nu este îi să jignesc pe cei care mai au drag de meseria asta. Însă, unii au comportamentul ăsta.

Când m-am dus ultima oară la un consult la stomatologie, doctorul s-a oferit să îmi taie din limbă. Cum adică? Păi, uite aşa. Nu pentru că am limba “prea ascuţită”. Ci pentru că nu-i convenea lui cum arată limba mea şi considera că ceva e în plus pe ea, ceva ce, dacă ar fi întrebat în prealabil înainte să spună “da, ăsta-l tăiem”, ar fi aflat că aşa m-am născut. Nu sunt o ciudăţenie a naturii. Doamne fereşte. Dar aşa i s-a părut lui. Am aflat după aceea că specializarea sa era chirurgie. Aha, deci de aici plăcerea de a tăia. În plus, probabil în spirit de glumă (proastă), când l-am întrebat din pură curiozitate şi fără maliţiozitate, de ce s-a oferit să îmi taie limba (deşi eu venisem cu alt scop la consult), a spus “ca să-ţi iau banii”. Fără alte explicaţii. Din nou, am dat peste un om plictisit de meseria lui şi se pare că şi de oameni.

Nu are rost să continuu cu exemple. Nu sunt un om bolnăvicios, însă dacă spuneam poveşti din terţe surse eram mai puţin plauzibilă. Exemplele sunt multe. Fiecare poate să găsească în jur doctori care nu fac meseria asta cu drag şi am impresia că nu au fost în deplină cunoştinţă de cauză când au ales-o. Poate nu au înţeles că aici lucrează cu oameni vii şi nu cu maşinării. Căci altfel erau ingineri şi făceau robotică pentru NASA.

Înţeleg pe de altă parte şi că există o groază de pacienţi dificili, proşti (da, proşti) şi needucaţi, care fac scandal, care nu se spală şi vin împuţiţi la consult şamd. Înţeleg că în condiţiile astea este greu să practici medicină. Înţeleg că poate este greu să îţi păstrezi zâmbetul pe faţă când eşti medic şi ai şi tu problemele tale de om obişnuit. Dar asta nu înseamnă să te comporţi ca un Dumnezeu atunci când nu este cazul sau să îţi uiţi manierele şi să începi să ţipi la pacient şi să te răsteşti sau să ai alte comportamente deviante. Dacă tu, ca medic, nu ai înţeles nimic din cursurile alea de psihologie pe care le faci în şcoală, atunci eu nu am de ce să îţi mai fac acum morală. Poate că pur şi simplu meseria asta nu-i pentru tine. Te-ai gândit? Poate că ar fi cazul să te laşi de „aşa-i la modă şi aşa o să fiu superior celorlalţi”. Si ar mai fi cazul să uiţi de şpagă. Care mai ia…

Dacă nu ştii sau nu ai chef să fii amabil sau măcar civilizat, să ajuţi şi să fii altruist, atunci nici eu nu am chef să am respect pentru tine. Respectul nu este impus, el se câştigă.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *