Cum să te simţi apreciat de necunoscuţi

Experiment.
Se ia una bucată Găbiţel.
Se trimite cu maxi-taxi-ul într-un judeţ în care n-a mai fost (la sat).
Nu i se spune ora corectă la care pleacă maxi-taxiul, ci doar o abureală.
Nu i se spune cât stă în acel judeţ.
Nu i se spune cât durează călătoria.
Nu i se dă hartă.
Nu i se dau decât 2 telefoane cu bateria încărcată pe jumătate fiecare.
Nu i se dau haine groase, dar i se dă o pereche de mănuşi.
Nu i se dau bani gheaţă decât pentru a rezista o zi.
Nu i se dă mancare, nu i se dă apă (pentru că e uitucă).
Nu i se spune cât stă în acel judeţ.
Nu i se spune cum şi când se poate întoarce de acolo.
Nu i se spune că va trebui să facă autostopul până la destinaţia finală.
Misiunea: să îşi rezolve treaba (singura cunoscută), apoi să se întoarcă şoricelul (Găbiţelul) acasă, în Oraş.

Se descurcă ea totuşi cu maxi-taxi, o bifurcaţie de drum, un autostop şi o întârziere. Dar reuşeşte.

Îşi termină Găbiţelul treaba în acel judeţ. Întreabă unde este staţia la maxi-taxi pentru întoarcere şi i se spune că nu există aşa ceva. Ci, trebuie să stea pe marginea drumului, în sensul de mers înapoi în Oraş (deci, orientarea în spaţiu e vitală), iar când vede un maxi-taxi care vine dinspre oraşul X cu bilet în geam “Spre Oraş” să îi facă cu mâna.

Ca să aibă o minimă certitudine a îndeplinirii misiunii (şi că nu doar stă pe marginea drumului ca…hm, hm) caută fata noastră pe internetul de pe telefonul 1 numărul autogării din Oraş. Sună de pe telefonul 2 la numărul găsit şi i se spune că nu se ştie programul de plecare din oraşul X înapoi înspre Oraşul Găbiţelului. Adică invers. Invers nu se ştia.
I se spune totuşi că i se dă un număr de mobil al dispecerului din oraşul X.

Îl sună Găbiţelul pe dispecerul oraşului X, acesta îi înşiră o listă de ore de plecare. Dar nu ştie ce îi trebuie ei, adică la ce oră ajunge maxi-taxi-ul la marginea ei de drum. Revine fata în 5 minute la dispecer şi află că mai are o oră de aşteptat în stradă, pe marginea drumului.

Căruţele, maşinile, camioanele, TIR-urile, toate trec. Toate claxonează. Care are claxon. Care n-are, fluieră.
Găbiţelul e fericită că de mult n-a mai căpătat atâta apreciere şi cules atâta băgare în seamă.
A numărat 32 de claxoane. Cam unul la 2 minute. Nu-i rău. Destul de prolific 😉

Oamenii satului care trec pe lângă ea o salută şi îşi înclină capul respectuos.
Găbiţelul e din nou fericită că spre deosebire de Oraş, aici este apreciată de necunoscuţi.
Răspunde şi ea cuviincios din cap, ca să fie frumos.

Aşteaptă.

După 2 ore ajunge acasă. Misiune îndeplinită. Durata: 8 ore, cât o zi de muncă.

Şi iată, aşa câştigi aprecierea necunoscuţilor.
Cei cu claxoane cred că eşti acolo pentru ei.
Cei din sat cred că eşti de-a lor.
Puteam eu să sper la mai mult?
Experiment reuşit. Mai lipsea ceva?
PS: câţi dintre voi aţi rezolvat labirintul? 🙂