Suricata în acţiune!

Colegul surpriză rezistă!

Acest articol a fost citit de 765ori


Sursa foto

Cred că avem cu toţii la serviciu un coleg încurcă-lume. Unul care are două mâini stângi. Ăla de care fuge toată lumea mâncând pământul. Ţi-e şi frică uneori să îi dai ceva de făcut, pentru că nu ştii niciodată cu ce rezultate te alegi.

În mod miraculos, el are un loc de muncă! Iar de cele mai multe ori nu presupune eforturi supraomeneşti ca să îndeplinească sarcinile, însă aproape întotdeauna reuşeşte să încurce iţele.

Colegul surpriză se produce în două variante: a) cu gura mare, iar atunci când e vina lui (fapt demonstrabil prin orice metodă logică) tot el ţipă şi face ca toate arătările, şi e furios pe tine (inventează el un motiv); fie, varianta b) când, indiferent cât de multe lucruri strică, nu poţi să îl mustrezi în niciun fel, pentru că e de o blândeţe şi candoare îngrozitoare! Îşi cere scuze mereu, face plecăciuni de iertare şi zâmbeşte larg spre îndurare. Ţi-e şi teamă de cât de firav e, să te iei de el, să nu-l strici. Ca un animăluţ de companie, care îţi zâmbeşte tâmp după ce a făcut piş sau caca pe covor. Aşa face şi colegul: piş sau caca pe job. Ce-ai să-i faci? Să-l baţi?

Şi-l laşi aşa, în plata Domnului, că n-ai ce să-i faci. Poţi doar să-l ocoleşti. Că dacă vrei ca lucrurile să fie făcute, te rogi la Sfinţi, să nu ajungi la mâna lui.

Al meu e varianta b). Nu e noroc, dar măcar nu trebuie să îndur o gură bogată, ca în prima variantă.

Îmi fac zilnic câte o mică rugăciune să nu îmi iasă în cale, să nu mă intersectez cu el. Mă rog celorlalţi să îmi ţină pumnii când nu am încotro şi trebuie să îl rog să facă ceva, dar cea mai mare teamă o am când variantele ocolitoare prin ceilalţi colegi sunt indisponibile (concediu, de exemplu).

Iar când lucrul ajunge până în final pe mâna lui, stau ca o pisică la pândă, poate-poate iese bine şi nu trebuie să repar urmările. Verific, re-verific şi para-verific, să fie totul cum trebuie. Aş fi în stare, chiar, dacă aş avea acces la informaţiile la care are el acces, să fac treaba în locul lui, doar ca să fiu absolut sigură că iese ok. Mai rămâne să îl întreb verde în faţă: “tu chiar eşti prost, sau te prefaci?”.

Chiar şi în rarele ocazii când îndeplineşte sarcinile corect, mă aştept să fie o eroare. Nu-mi vine să cred că reuşeşte să nu distrugă ceva! Banalul şi normalul devin incredibile cu colegul ăsta! Uau, a reuşit! Nu mă aşteptam!

E normal să stau mereu cu îndoială şi frică?! Însă întotdeauna mă întreb cum de rezistă cineva de genul ăsta pe baricade. Care este minunea prin care MAI are un job?!


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *