Cum să NU faci un compliment

Acum o mie de ani eram într-un supermarket din zona Cotroceni şi făceam promoţie pentru o firmă de băuturi răcoritoare.. nu zic care 😉 (da, eram tânără şi chiuleam de la învăţătură ca să fac un ban grămadă).

Fiind în apropierea Crăciunului, rolul meu era să agit un camion teleghidat superb în faţa caselor de marcat, acesta reprezentând premiul tombolei organizată de firma respectivă (din nou, nu zic care).

Până şi mie îmi plac jucăriile, mai ales dacă sunt şi teleghidate, aşa că este evident că se strângeau copiii într-una la camion, iar acumulatorii tot rulau la încarcat.

Într-o zi, mă bag în seama cu unul dintre copilaşi şi cu părinţii lui. În timp ce el era hipnotizat (cum altfel) de premiu, îi intreb pe părinţi “Cum îl cheamă pe băiatul dvs?” (am întrebat de plictiseală, gândind acum în retrospectivă). Ei îmi răspund că îl cheamă “Boris”. “Ce drăguţ, zic eu, aşa îl cheamă şi pe pisoiul meu de la bloc!”.

Mi-am dat seama prea târziu de felul în care a sunat ce-am zis. Eu sunt leşinată după patrupede domestice, aşa că, în mintea mea, era un compliment să leg numele copilului de ceva drag mie. Dar, nu şi pentru părinţii puştiului.

(Compliment în stil găbism, bifat!)

Mi-au tras o privire îngheţată, şi-au smuls copilul de acolo şi au plecat. (Cred că am auzit şi un disc cum se zgârie…)

Asta e. Dacă nu ştiu să accepte un compliment. Vorbele bune îmbracă multe forme 😉 Ehehe, ce motan ascultător era Boris… 🙂