Acest articol a fost citit de 1258ori
Mă duc într-o zi să rezolv o treabă, la o firmă. Nu zic care, nu zic cu ce, să rămână anonimă treaba. Voi trebuie să prindeţi doar ideea. Eu care aveam ceva de rezolvat, îmi alocasem fix o oră din programul meu, ca să tai oraşul în sfert (nu e chiar “în două”) ca să rezolv treaba.
Când ajung acolo, mi se spune că persoana cu care aveam eu treabă, nu este pentru moment. Bon, zic, aştept. Ca să o scuze şi mai straşnic (desi n-am văzut rostul), îmi spune “are o problemă de familie”. “Au” zic, îmi pare rău. Şi eu care credeam că treburile mele sunt mai importante. Îmi imaginam că s-a dus la spital, o fi cineva bolnav, vreun accident… în fine.
După vreo jumătate de oră apare şi persoana în cauză. Din discuţiile ei cu ceilalţi, aflu că de fapt fusese să dea arvună ca să închirieze un local pentru o petrecere. Adică, se dusese să aranjeze ceva de joc şi voie bună, şi nicidecum de accidente şi necazuri cum îmi imaginasem eu.
Băi, bine că nu mi-am cerut scuze când mi-a spus că e o problemă de familie.. Că mai-mai, să zic că-mi pare rău şi să îi rog să mă ierte că ei au alte treburi mai importante decât să mă serveasca pe mine…
Deci, cum poţi tu, om întreg la cap (bănuiesc), să te foloseşti de aşa scuză ca să justifici lipsa unui coleg de muncă?! Başca mai adaugi şi un ton grav şi un strop de seriozitate, când colo individa se dusese să se ocupe cu alte treburi?! Să mă mai simt şi vinovată şi inoportună, auzi tu. Parcă nu-mi era suficient să mi se spună că întarzie. Doar atât. Ce atâta scenariu de film?!
Nuuuu, a mai ŞI adăugat “are o problema de familie”… Să mori tu? (să mă iertaţi, dar nu m-am putut abţine.)
Aţi auzit de expresia “the boy who cried wolf“?! Nu? Păi, s-o căutaţi! Că atunci când veţi avea într-adevăr o nevoie reală, s-ar putea să nu vă mai creadă nimeni.