Holbatul – sport naţional

Hristos a înviat! Să nu uităm că suntem la zi sfântă, totuşi. Nu sunt eu neapărat cu frică de Dumnezeu, de ăla propovăduit de popi şi nu de preoţi (căci vorba cuiva “sunt mulţi popi, dar puţini preoţi”), dar aşa îmi pare cuviincios să vă întâmpin. La o adică, poate unii mai sunt încă în liberele de Paşti.

În zilele astea libere m-am lovit iar şi iar de nişte nedumeriri personale. Sunt şi eu ca mulţi alţii care într-un fel se îmbracă în mediul oficial, şi în cu totul alt fel în mediul neoficial. Adică muncă versus liber. Cămaşă şi freză aranjată versus bluză flu-flu şi, de ce nu, nişte beţe în păr pe post de clamă.

Degeaba încerc eu să explic lumii că este foarte comod să porţi un băţ să-ţi prindă părul, dacă lumea ori e cheală, ori e bărbaţi, ori e .. îngustă la minte. Nu vă înţeleg mirările, că doar nu mi-am tras un belciug în nas sau un tatuaj în frunte. E un băţ care îmi ţine părul legat. Şi care, spre deosebire de un belciug sau un tatuaj, dacă îl dau jos, nu îmi modifică cu nimic aspectul.

În această ordine de idei, mă aflu ieri într-o situaţie. O situaţie de indiscreţie. Mergeam pe stradă şi taman când să trec pe lângă un cuplu de ţigani (ţigani spălaţi, de bloc, dar tot ţigani erau), care se plimbau cu puradelu’ din dotare, ţiganca zice chiar când trece pe lângă mine, cu vocea tipică din născare “ia uite-o şi p-asta, şi-a pus beţe în cap” (citat exact! ;)).

Te-ai gândit că te aud?! Adică, aoleu frăţică (vai ce-mi place vorba asta), eu înţeleg că naţia ta este nedumerită de lumea zilelor noastre, şi că probabil practică şi ea sportul bârfei şi holbatului ca vita la poarta nouă, dar te-ai gândit măcar să nu aud eu ce zici tu? Dacă tot eşti tu dăşteaptă?!

Ştiu că gura lumii n-o opreşte nici moartea (e o vorbă populară, n-o zic eu), dar de ce bârfitorii şi holbacii de ocazie, care mai că le curg balele holbându-se după cineva, măcar n-au minima decenţă să nu li se lipească ochii pe tine, ca de un afiş, CHIT CĂ tu îi observi şi le tragi o privire?!

Adică, băi mânca-v-aş (trebuie să folosesc limbaj d-ăsta, că altfel nu se pricepe mesajul), dacă tu eşti neam prost, te miri de mine şi te uiţi ca vita, sau vorbeşti despre mine, trebuie să aud sau să te văd şi eu?! Înţeleg că eşti limitat, dar chiar ATÂT de limitat nu mă aşteptam! Fură şi tu o privire (poate), dar nu te lipi de mine, că mă decolorezi de la reflectorul ăla mare din ochii tăi pe care l-ai pus pe mine!!

Ce este atât de spectaculos la două beţe în păr?! Îmi ies creierii pe afară, te temi de necuratul, care e faza?! Ce este atât de ieşit din comun în lumea ta de doi bani, încât trebuie să te uite Dumnezeu cu privirea de bovină lipită pe mine?! (ţiganca nu s-a multumit doar să haolească beţele mele, ci s-a şi întors cu totul după mine…)

Dar cel mai des văd astfel de indivizi rupţi de realitate în mijloacele de transport. Pentru că circulă fel de fel de oameni cu ele. Şi îl vezi pe câte un gură cască cum te ţintuieşte cu privirea de zici c-ar vrea să dea o descriere cât mai corectă poliţiei când te-o căuta!

Dar să-l vedeţi pe unul. Într-o zi, un tataie (că de unii nici până la o vârstă înaintată nu se prinde civilizaţia de ei) s-a holbat la mine neclintit toate cele 5 staţii pe care le-am parcurs “împreună”… încât zici că altceva mai special pe lume nu văzuse, frate, decât pe mine! Băi, şi m-am holbat şi eu la el, când am văzut că nu renunţă.. să văd care pe care. Care cedeaza primul. Ghiciţi cine a cedat. Vă zic doar că nu el. N-ai văzut aşa ceva. Îmi venea să îl întreb pur şi simplu care este problema lui cu mine. Sau dacă am rahat pe faţă şi altul nu e în stare să-mi zică!

Atâta se concentra moşul asupra mea, de mă aşteptam să iau foc, întocmai cum te aştepţi să dai foc unei hârtii cu lupa! Era atât de concentrat moşul asupra mea, de zici că avea o ură mai veche (avea o privire de îngheţau apele), de parcă avea o poliţă neplătită cu mine! Culmea e că în ziua aia n-aveam nici beţe. Ca să fi fost măcar motivul ăsta. Mai eram şi oficial îmbrăcată. Mor şi n-o să aflu care a fost treaba cu moşul…

Băi, şi te întrebi uneori care este defectul oamenilor ăstora care continuă să se holbeze la tine, deşi eşti un om normal (jur!), fără absolut nimic special. De ce continuă să se holbeze chiar şi după ce te-au văzut că i-ai descoperit!

Care este problema voastră?!

Am avut ocazia să circul şi în afara ţării cu mijloacele de transport în comun. Nici naiba nu se holbează la tine acolo! Indiferent cum arăţi! Poate că ăia sunt mai obişnuiţi cu diversitatea, sunt mai toleranţi sau poate că au mai mult bun simţ decât holbacii de la noi. Eu, una, nu pot să sufăr aşa ceva neam!

Azi de dimineaţă, însă, am primit un zâmbet pe gratis. De la o fată oarecare. Se holba şi ea, dar când am surprins-o, mi-a zâmbit. A fost ciudat, recunosc. Pentru că oricât m-am chinuit să îmi aduc aminte dacă o cunosc de undeva, am realizat că nu o ştiu. Poate a fost “a random act of kindness”, sau poate îi păream familiară, sau poate… aşa răspunde ea când e prinsă că se holbează aiurea. N-am aflat. Dar a fost simpatic momentul. Însă, pe de altă parte, nu mi se pare normal să ajung să mă mir că lumea mai poate zâmbi, din cauză că m-am obişnuit cu oameni prea îmbufnaţi sau care alt sport nu practică decât holbatul sau bârfa.

Ştiu că nu vă puteţi abţine. Şi nu vorbesc neapărat despre mine, că aş fi eu icoană şi vă miraţi la mine, ci aşa în general. Ştiu că nu vă puteţi abţine din holbat şi bârfit. Dar mai discret aţi putea să o faceţi? Ştiu că încă vă miră beţele mele (care încă n-au omorât niciun om… dar poate pe viitor, mai ştii.. poate vi-l înfig precum un ninja direct în globul ocular -dacă cunoştinţele nu vă împiedică cumva să ştiţi ce-i ăla-), dar nu vă mai daţi în petic de proşti ce sunteţi uneori. Sau măcar nu mă faceţi pe mine atentă la cât de proşti sunteţi. Bârfiţi, dragii mei, şi holbaţi-vă, dar în linişte şi discret.