Suricata în acţiune!

Ţânţarul dintre noi.. şi aşa am înnebunit

Acest articol a fost citit de 1783ori


Sursa foto

Dacă mai sunt şi alţii ca mine care sunt felul preferat de mâncare al ţânţarilor, atunci vor înţelege mai bine dilema mea. Dilema ţânţarului care dă se te pişte.

Se făcea că eram într-o zi în metrou şi stăteam pe scaun cu toate sarsanalele în braţe. Toate scaunele ocupate, puţini oameni în picioare. La un moment dat observ un ţânţar care se tot învârtea în centrul vagonului, oscilând între mine şi domnul de vizavi care stătea şi el pe scaun. Venea când la mine, când la el. Cu precizie matematică. Probabil dădea cu banul pe care să-l mănânce. Şi tot aşa vreo 15 minute până am coborât.

Problema mea (şi am observat că era doar a mea, pentru că nimeni nu părea să fie atent la fâţâiala ţânţarului) era că ştiu clar că dacă îl scap din vedere preţ de cel mult o secundă, mă aleg cu ciupitură. Şi implicit cu băşică. Ceea ce nu-mi doream. Din cauză că toate lighioanele trag la mine (iar eu m-am săturat să explic chinurile ciupiturilor celor care mă iau cu „dar, pe mine nu mă ciupeşte, de ce te ciupeşte pe tine”. Eh, uite d-aia, pentru ca e ceva putred in Danemarca, probabil… na!). Aşa că de cum l-am văzut am intrat în alertă! Cine naiba doreşte să se scarpine zile întregi şi să pară un râios?!

Dar cum toată lumea era adormită rău şi doar eu observasem disperată dansul halucinant al insectei (că n-a plecat afurisitul până n-am coborât, mai era şi cât o namilă), nu voiam nici să mă dau în spectacol alungând ţânţarul cu gesturi de om crizat. Om pe scaun în stânga, om pe scaun în dreapta, deci spaţiu de acţiune limitat. Aşa că să mă fi văzut cum suflam pe ascuns şi cum făceam mici gesturi cu mâna. Ca o doamnă, evident! Discret. Să nu se prindă vecinii de vagon (deşi poate era mai bine să se prindă, pentru că atunci când ţi se pare că eşti nebun, chiar dacă poate eşti în realitate nebun, te simţi mai bine când afli că nu eşti singurul, nu?).

Dilema totuşi rămânea. Să mă fac şi eu că nu l-am văzut?! ca să nu par o ciudată că mă uit aiurea în gol (pentru că nimeni nu-l vedea deşi era ditamai dihania de insectă!), sau să mă apăr de el în limita bunului simţ?! Greu de ales, când te gândeşti ca pentru a te limita la nişte gesturi civilizate, trebuie să înduri o mâncărime groaznică dacă nimereşte ţânţarul ţinta.

Când ajungea la vecinul, încercam să îi fac semne din sprâncene că e un ţânţar care îl întreabă de sănătate. Aiurea, omul nostru mai că nu sforăia. Dacă tot era bun de sânge, măcar nu ştia ce i se întâmplă. Ce păcat că nu moţăiam şi eu, mă gândeam, ca să scap de groază!

Totul a decurs frumos ca un dans până când n-am mai rezistat şi l-am pocnit puternic între palme! Poc! Ca floricelele de porumb care pocnesc în cuptorul cu microunde! Eh, şi atunci toate privirile înspre mine!! “Ce? Doar eu am văzut ţănţarul?!” Faceţi mişto de mine, nu?!

Nu mai puteam îndura acest drob de sare! Am zis să fac ceva! Teroarea, ah teroarea pişcăturii lui m-a forţat să îl vânez! M-am gândit că până la urmă social n-am nimic de pierdut. Cu vecinii de scaun nu mă mai văd. În schimb am scăpat de grija asta. 🙂


5 Responses to “Ţânţarul dintre noi.. şi aşa am înnebunit

  1. L-ai omorât pe Cupidon! Poate că sărmanul ţânţar vroia doar să vă facă lipeala.

  2. Daca nu a apucat sa piste pe nimeni si era cu burta lipita de spate cred ca doar l-ai ametit putin si inca te mai asteapta pentru razbunare :))

  3. Pingback: 4 palme, 2 tantari « Jurnal de Belgia

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *