Din categoria şi rokerii sunt oameni

La o trece de pietoni într-o dimineaţă, aşteptam mai mulţi să traversăm. Semaforul deabia se făcuse verde pentru maşini, aşa că era de aşteptat mult şi bine. Pe trotuarul opus nu era decât o tipă de al cărei braţ stătea agăţată o băbuţă.

Tipa era toata îmbrăcată în negru, cu un tricou al unei trupe de care eu nu ştiu, păr negru, lung şi semi-răvăşit, pantaloni negri. În fine, toată în negru, ca majoritatea roacherilor, vorba unei vecine dragi de-a mea “toată lumea poartă negru în zilele nostre, de parcă e doliu naţional”.

Băbuţa era trecuta prin multe tinereţi, pentru că deja era adusă de spate şi din cauza asta părea de la mijloc în sus să fie paralelă cu asfaltul, avea batic pe cap, era într-un costum d-ăla de prin 1900 toamna (compleu cu fustă), cu batic pe cap şi cu poşetă pe braţ. Deci, o babuţă în toată regula, chiar cochetă pentru etatea ei.

Nu stiu cum de ajunseseră în situaţia aia, nici dacă se cunoşteau sau nu, în orice caz, tipa noastră cu tente rock o ajuta pe băbuţă să traverseze strada. Fiind doar ele singure pe trotuarul ăla, noi toţi ne uitam la alăturarea asta neobişnuită dintre o rockeriţă şi o băbuţă la 80 de ani. Tipa începuse deja să ne zâmbească nouă celor de pe trotuarul opus, pentru că îşi dădea seama că este privită cu multă curiozitate, pentru că rar mai vezi în zilele nostre că sunt moşuleţii noştri ajutaţi de cei tineri în treburi zilnice de genul ăsta: traversat strada, cărat sacoşi etc. Iar tipa mai era şi toată în negru, iar după tricou, chiar rockeriţă. Stan si Bran, ce mai. Nu că n-ar fi normal să ajuţi, ci doar că noi ne îndepărtăm de normal ca de ciumă.

Dar s-o vedeţi pe băbuţa noastră, ce bătăi de cap i-a dat tipei.

Bulevardul, căci nu era doar o stradă obişnuită, are 4 benzi în total, iar traficul este pe măsură uneori. Însă băbuţa noastră a observat că în unele momente nu treceau decât câteva maşini şi tot se smucea din braţul rockeriţei ca să traverseze în intervalul dintre maşini… că, nah, dacă tot treceau aşa de rar. Nu?

Când o vedea că se smuceşte să traverseze, rockeriţa noastră o trăgea înapoi. Este aproximativ gestul pe care îl faci când ai un câine în lesă şi vezi că face ceva ce n-ar trebui să facă şi îl corectezi din lesă (pentru cei care se uită la Cesar şi cainii, adică “Dog Whisperer” de pe National Geographic nu vă este un gest străin 😉 ).

Până când, tipa noastră rockeriţă îi atrage atenţia şi discută cu ea, făcându-i semn băbuţei să nu se mai uite după maşini, ci să se uite în faţa ei la semafor, că arată roşu. Iar când o arăta verde, atunci o s-o ajute să traverseze.

Eu îmi şi imaginez cum ar fi făcut băbuţa noastra slalom prin maşini dacă scăpa pe culoarea roşie pentru pietoni, dar şi cum ar fi alergat ea, având în vedere că deabia se ţinea de braţul tipei. Păi, dacă nici până la vârsta ei nu ştia cum să treacă strada, eu nu mai am nicio pretenţie de la generaţiile mai tinere. Şi atunci o să tac din gură când o să văd alte comportamente aberante…

În final, când s-a făcut verde şi am început să traversăm cu toţii, s-a înveselit toată băbuţa noastră, fericită că în sfârşit trece şi ea dincolo. Parcă nici nu mai era la fel de adusă de spate. Iar după ce ne-am zâmbit cu toţii şi la nivel subliminal i-am multumit rockeriţei că a educat-o pe băbuţă în ale traficului, ne-am dus fiecare în treaba noastră.

Păi, dacă nici rock-ul nu educă lumea, chiar nu ştiu ce o s-o mai facă. 🙂