Jurnal de pisică, fila a doua

Mă trezesc într-o dimineaţă singură. Nu ştiu unde s-au dus oamenii mei. Nu mă interesează neapărat toţi, decât dacă îmi oferă plăcerea mustăţilor mele, adică ficăţelul. Dar uite, şi-au adus aminte să îmi lase grăunţe cât timp sunt plecaţi. Nu prea le suport, mai ales că atunci când le mănânc fac sunete de şoricel care ronţăie, dar merge (hm, ar merge un şoricel, păcat că stau la bloc).

Îmi e urât să stau singură în casă, hai să mă duc la geam să mă uit afară. A, ia uite ce de păsărele. Astea clar sunt mai gustoase decât grăunţele alea colorate insipid (da, ştiu cuvinte măreţe pentru o pisică 😉 ). Uite, vrăbioiul ăla e suficient de aproape încât să-l prind! Ce masă grozavă ar fi! Sunt atât de entuziasmată. Aş putea chiar să mă pitesc şi să încerc să sar pe el.

Hop, ţop, am ratat creanga! Vai, nu! Iar am căzut pe geam. Bineînţeles că în picioare, eu nu mă fac de râs. Îmi place că oamenii mei locuiesc la parter, e singura lor calitate. În rest, îmi sunt cam inutili… Să nu aduc aminte de ăia mici care mă trag de coadă şi mă sperie cu punga de plastic şi sifonul. Brrrr, ce fiori m-au trecut. Oi fi eu mândră de mine, dar tare fricoasă sunt uneori. Să nu mai spuneţi nimănui. Am mai auzit eu poveşti la clinică de la alţi aristocraţi căzuţi de pe la 9. Ce aventură. Cât de mişto trebuie să fie să fii paraşutist profesionist! Trebuie să încerc şi eu odată!

Nu ştiu să mă întorc în casă din grădina blocului. Sper să mă găsească fraierii mei umani. Că n-am chef să mă amestec cu tomberonezele astea de pe aici. Astea sunt împărţite pe găşti şi risc să mă păruiască amarnic dacă mă prind! Şi n-am chef să mă miorlăi cu ele şi să-mi stric gheruţele că după aia fac buba şi iar mă duc oamenii mei la clinică să îmi facă injecţii. Brrrr, ce fiori reci! În plus, se mai şi miră oamenii mei că îi zgârii de frică de seringi. A, da, rămâne între noi că îmi e frică. E important să pari curajos. Prezentarea este totul!

A, ia uite-i pe oamenii mei. Le văd pantofii printre tufişuri. Să ies de aici până nu mă vede Sofocle, câinele vecinului. I-am promis două labe peste bot într-o zi, dar azi nu e ziua aia, tocmai mi-am refăcut manichiura şi-i păcat. Pe lângă asta, dacă mă ciufulesc bine cu el, iar trebuie să mă spele oamenii mei. Iar eu urăsc apa! Nu v-am spus de atâtea ori?! Eu nu pot să îi înţeleg de ce nu se ling cu limba, la fel cum fac eu, când e vorba de făcut curat. Ce-i prostia asta cu cadă, apă, duş, baie?! Nişte fraieri, vă zic.

“Ai mami, ce bine că te văd, mi-ai adus ficăţel? mrrrr mrrrr miau” Trebuie să mă dau bine pe lângă ea, am înţeles că îi place când îi torc şi când mă miorlăi aşa delicat, în semn de alint. Poate îmi iese şi mie un ficăţel la afacerea asta.

“Mamiii, m-auzi?!” Ia uite-o şi pe pisica aia bătrână fără stăpân. Cine se crede de se dă pe lângă oamenii mei? Curva naibii! Nu-şi cunoaşte lungul mustăţilor de încearcă să fure afecţiunea şi atenţiile oamenilor mei! Zbr de aici, haimana ce eşti!

“Mamii, mamii, mă gâdilă ceva pe sub blăniţă! Fă-l să încetezeeeee!!” Ia uite-l cum fuge al naibii prin blăniţă. Ia să mă scarpin. Fir-ar să fie, s-a dus la zgarda de la gât, unde nu ajung bine!

“Mamii, mamii, mă pişcă! Ia-mă-n braţe!! Scapă-mă de el!” Miau!

Pentru curioşi, prima mea filă de jurnal e aici.