Cum sufăr eu de “pe vremea mea”

Nu ştiu cum se face, dar în viaţa fiecăruia îşi face loc uşor, uşor în limbaj expresia “pe vremea mea”. M-a apucat şi pe mine boala asta. Să vă dau unele exemple ce-mi vin acum pe loc:

– când era câte o zi onomastică pe vremea copilăriei mele, se ura un simplu “La mulţi ani” eventual asezonat cu “şi tot ce îţi doreşti”. Acum se urează “să trăieşti cu numele”.

Reacţii: Nu văd cum pot să trăiesc şi fără el? Să fiu fără nume? Să mă numesc “fără nume punct ro” ? Nu ştiu care a fost primul de a băgat în circulaţie expresia asta, dar văd că se practică. Eh, dacă aşa sunt timpurile, asta e, acceptăm. La urma urmei, până şi Academia Română acceptă noi reguli ale limbii române, după ce tot mai mulţi încep să o vorbească agramat. Cum ar veni, greşeala începe să devina regulă. Aşa că, dacă limba română suferă modificări, pot să accept şi eu un “să trăieşti cu numele” în loc de un simplu “la mulţi ani”. Alte vremuri, măi nene.

– “pe vremea mea” când o puştoaică spunea că are 14, 15, hai 16 ani, chiar arăta de 14, 15 sau 16 ani. Nu-i dădeai nici mai mult, nici mai puţin. Arăta aşa cum era. Acum, când le vezi pe unele machiate, îmbrăcate după ultima modă şi pe nişte toace până în cer, le dai cel puţin 25, 26, hai 27 de ani. Şi te miri al naibii când îţi mărturisesc zâmbind tâmp că au DOAR 16 ani! Atunci nu mă pot abţine să nu mă întreb unde naiba se grăbesc să arate atât de bătrâne, veştejite şi trecute. Dar la 30 cum o să mai arătaţi, dragele mele?!

Reacţii: mă mir, mă uit în stânga şi în dreapta, văd că nu se mai miră nimeni. Deci, accept şi trec mai departe. Pesemne că îmbătrânesc eu prea repede în mentalitate.

– “pe vremea mea” principalele vacanţe ale copiilor la şcoală erau 1) în iarnă, de dinaintea Crăciunului până după Bobotează, 2) în preajma Paştelui şi 3) de pe la începutul-mijlocul lunii iunie până pe la mijlocul lunii septembrie. Ieri am vorbit la telefon cu un părinte de copil de clasa întâi şi mi-a spus că fi-su e în vacanţă săptămâna asta. Acum? Aşa, în mijlocul lunii noiembrie?!

Reacţii: mă mir, mă întreb care-i oare scopul şi accept. Oricum sistemul nostru educaţional este un paradox în continuă mişcare: sistemul devine din ce în ce mai prost, iar numărul de genii din ce în ce mai mare. Avem parcă din ce în ce mai mulţi olimpici internaţionali la diferite materii, şi cu toate astea, se pică în draci la BAC. Deci, un Turn Babel perfect. Nu înţeleg ce se întâmplă, dar accept şi trec mai departe.

– “pe vremea mea” ghiozdanele se purtau în spate. Acum văd pe stradă mulţi copii cu un fel de trollere de le cară după ei de parcă ar fi toţi pe aeroport şi nu în drum spre şcoală.

Reacţii: păi, dacă majoritatea sunt copii de părinţi căpşunari şi italieni care au călătorit mult, atunci şi odraslele lor încep să le semene. Mă mir şi… evident, trec mai departe.

– să rămânem la şcoala. “Pe vremea mea” nu aveam telefon mobil. Unii nu aveau nici fix. Iar dintre cei ce aveau fix, erau rari cei care aveau fix prin centrală telefonică digitală, majoritatea fiind pe analogică. Hai că deja pentru unii vorbesc limbi străine cu .. digitală.. analogică. Băi nene, noi chiar ne lăudam că avem telefon fix prin centrală digitală! Puteţi înţelege? 😉 Nu ştiu cum naiba, dar puteam şi fără telefon mobil să ne întorcem acasă, părinţii ştiau ce am făcut la şcoală, ne întâlneam la ora stabilită cu colegii, prietenii, familia etc. Fără mobil, GPS şi alte bazaconii. Acum, văd mulţi copii de clasa întâi cu mobil la ureche. Clasa ÎNTÂI!

Reacţii: ok, recunosc că mă mir. Pe asta nici nu ştiu să o explic prea bine. Pentru că înţeleg că tehnologia a evoluat. Problema pe care o intuiesc este că atâta tehnologie (în special telefoanele mobile şi reţelele de socializare) vor afecta de fapt interacţiunea umană. Adică, eu “pe vremea mea” vorbeam mai mult faţă-în-faţă cu prietenii mei şi râdeam faţă-în-faţă cu ei şi nu cu capul răsturnat într-o parte ( : ) 🙂 ), ne juleam foarte mult genunchii, de parcă era o atracţie fatală între genunchii noştri şi pământ/asfalt şi petreceam mai mult timp în aer liber decât în spaţii închise. Aşa că mă mir şi trec mai departe. Undeva, eu am rămas în urmă.

Mai sunt şi altele, cu siguranţă, de pe “vremea mea”. Eu doar m-am oprit un pic dintr-o mişcare browniană să vă spun că încep să mă mir din ce în ce mai des în ultima vreme. Unde-am fost în tot timpul ăsta şi cu ce m-am ocupat de am ajuns aici, zău dacă mai ştiu 😀 Ar fi bine pentru sănătatea mea să aflu că nu sunt singura. Mai sunt şi alţii care se miră, la fel ca mine?