Gugu, final de poveste

Câteodată câştigi, iar alteori mai pierzi. Într-o dumincă acum vreo 3 săptămâni eram acasă printre flori, le pregăteam de iarnă (da, sunt o mare grădinăreasă de balcon) şi mi-am aruncat ochii înspre cuibul guguştiucilor. N-am observat activitate, aşa că m-am uitat pe geam. Cuibul era gol.

M-am simţit bine iniţial ştiind că au crescut şi puii ăştia mari şi au zburat în lume. Apoi m-am aplecat un pic pe geam înspre cuib şi am văzut că doar un pui reuşise. Celălalt… celălalt, nu. Fiind şi el gri şi cuibul tot gri, n-aş fi observat multă vreme, dacă nu mă uitam fix în cuib.

Am fost nevoită să arunc cuibul cu totul, din păcate. Şi trebuie să recunosc că deşi ştiu că este selecţie naturală, că nu puteam face nimic şi că am fost doar o gazdă accidentală, tot am simţit un regret cu un nod în gât. Bănuiesc că asta mă face om.

Nu m-am grăbit să vă povestesc despre asta şi recunosc că am acceptat de la bun început că se poate întâmpla orice cu Familia Gugu, iar dacă acel “orice” este un lucru rău nu înseamnă să nu mă mai ataşez de nimic viu pe lumea asta, de frică să nu mă rănesc cumva. Uneori nu e totul roz.

Dar să privim pozitiv, un pui (sper eu) s-a făcut mare. Poate la anul se vor întoarce guguştiucii şi vor construi din nou un cuib. Cine ştie. N-am idee dacă am fost gazdă doar un sezon sau e un contract pe termen lung. 🙂

Până la anul, vă arăt ultimele poze cu familia Gugu: