Suricata în acţiune!

Uneori mă numesc Maria

Acest articol a fost citit de 1269ori

Numele oamenilor mi se pare un subiect interesant. Mi se pare extrem de neaoş să aud că pe un neamţ îl cheama Hans, pe un franţuz François sau pe un spaniol Carlos. E cum nu se poate mai autentic, mai de la mama lor. 🙂

Pe de altă parte, întotdeauna m-au mirat alegerile neinspirate ale unor părinţi pentru copiii lor. Înţeleg că atunci când deveniţi părinţi pentru prima oară, sunteţi atât de entuziasmaţi, încât când îi vedeţi mutriţa aţi fi în stare să îl botezaţi: Albinuţa, Norocel, Frumuseţe sau Iepuraş. Dar mai gândiţi-vă un pic. Vă puteţi imagina cum ar putea copilul vostru, odată devenit adult, să se prezinte cuiva cu numele Georgel în loc de George sau Ginuţa în loc de Gina? Vi-l puteţi imagina cu păr alb şi spunând “Bună, îmi pare bine, eu sunt Alinuţ”?

În aceeaşi ordine de idei intră şi restul diminutivelor, ca de exemplu Mihăiţă, Dănuţ, Adiţă sau altele. Eu înţeleg că îi iubiţi, şi ei înţeleg că îi iubiţi, dar prea multă dragoste strică. Gândiţi un pic în perspectivă. Gândiţi-vă şi la ei când vor fi adulţi. Cunosc şi eu un Dănuţ care poate că era un năsuc simpatic atunci când era cât o lingură (asta cu lingura e vorba mamei), iar acum e un om cât casa, care pe deasupra mai e şi chel (asta e treaba cu testosteronul câteodată.. te lasă şi fără podoaba capilară).

Pe de altă parte, s-ar putea ca copilul numărul 2, 3, 4 şi aşa mai departe să primească nume mai normale, căci mă gândesc că elementul de noutate şi atenţia maximă a părinţilor s-au concentrat asupra copilului numărul 1. Aşa că, după ce le-a trecut părinţilor iubirea supremă pentru primul născut, care o să primească un nume de alint, de la al doilea încolo, copiii vor primi un nume serios. Deci, am putea avea o generaţie de Alinuţi, Dănuţi şi Mihăiţi, şi o altă generaţie mai tânără de Alexandri, Bogdani şi Georgiane. E? Cum sună Popescu Alinuţ, faţă de Popescu Mihai? Ziceam şi eu…

Nu toţi proaspăt-deveniţii părinţi se gândesc să nu îl strice pe copil pe viaţă şi să îl ferească de miştouri şi ironii. Şi-i mai trântesc câte un nume aiurea. Ce, doar ţiganii să aibă nume de vedete (Ronaldo, Hagi, Superman etc), să aibă şi copilul lor. Şi când te gândeşti că părinţii ar trebui să îi ofere copilului tot ce este mai bun.. unii aleg să îl numească într-un fel caraghios.

Dar tot nu v-am povestit ce voiam sa spun de fapt. Şi anume cum din când în când mă numesc Maria. 🙂 Asta e din categoria ale tinereţii valuri.

Se făcea că aveam vreo 13-14 ani şi vara mă duceam aproape în fiecare sâmbătă la discotecă. Da, era discotecă-discotecă. D-aia cu glob în mijloc, cu joc de lumini şi cu lumină de făcea să strălucim în întuneric, iar noi de copii mici şi prosti ce eram ne miram în fiecare, dar în fiecare seară de cât de albi sunt dinţii nostri 😀 Şi căutam să ne îmbrăcăm în alb, ca să fim fosforescenţi în intuneric. (vai, ce dor îmi e…)

Eram în vacanţă la ţară la bunici şi ne făceam ciorchine tot tineretul din familie (fraţi, surori, verişori) plus vecini şi ne duceam în satul vecin să dănţuim. Noi nu aveam discotecă în satul bunicilor, aşa că mergeam 5 kilometri pe jos (cam o oră de mers) până în satul vecin. Ei aveau 😉

Şi era atât de fain, nici n-aveţi idee. Era în aer liber, în curtea unui localnic (mare afacerist, bag eu de seamă acum la vârsta maturităţii, cu discoteca asta), ringul de dans avea în mijloc o mare umbrelă, ca un fel de acoperiş, mai era un bar de ţară, muzica era pusă de pe casete audio (bre nene, nu am idee cum se descurcau DJ-ii atunci fără CD playere, platane, laptopuri şi alte fandoseli d-astea supreme de Saint-Tropez), iar în jurul ringului erau câteva, doar câteva, scaune de plastic… Era o minunăţie. Un adevărat Bamboo rural.

Poate că cei care trec pe aici şi sunt mai mici nu îşi pot imagina cum era să dansezi în premieră (cum ar veni hitul verii!) pe Casablanca a lui Jessica Jay (vezi mai jos) sau pe Maria a lui Ricky Martin. Cred că de la Maria lui Ricky mi-a venit idea 😉 Să vă zic…

Evident că eu, la frumuseţea-mi de fată ce am fost întotdeauna (vai, tu, te-a lovit modestia…), încercau mulţi feţi frumoşi să mă danseze 😉 Pe bluzuri, evident. Pe unii îi acceptam, pe alţii îi refuzam. Vă imaginaţi că eu, fată de oraş şi mândră tare, nu puteam să dau nas oricărui ţăran de la coada vacii (coada vacii, adică la propriu, nu la figurat). Adicătelea, voiam şi eu un băiat mai educat 😉

Numai că într-o seară, atât a insistat unul pe lângă mine de m-a scos din sărite. Iar eu când sunt scoasă din sărite sunt ca un taur înfuriat. Nu-mi intri in voie. Mai ales când ştiu că n-am nimic de pierdut. Atât a insistat băieţaşul ăla pe lângă mine că de unde sunt, ce fac, câţi ani am, dar mai ales cum mă cheamă, de mi s-a pus de-a curmezişul în gât.

Atât de antipatic îmi devenise cu insistenţele lui, încât, ca să îl fac să înceteze, l-am minţit că mă numesc Maria. Doar m-o lăsa în pace.

Eu nu mint. Adică în general. Mi se pare un efort prea mare. Gândesc că dacă ajung în situaţia să mint, mai bine caut o modalitate să ies de acolo, decât să mint. Dar când e musai.. e musai.

De ce i-am zis că mă numesc Maria? Am spus primul nume care mi-a venit în minte. Nu aş fi suportat efectiv ca un om pe care nu-l sufăr să ştie cum mă numesc. Nu acceptam ideea să ştie orice, ceva despre mine. 🙂 Pe lânga asta, eram atât de sătulă de vrăjelile învechite cu “vai, Gabriela, ce frumos e numele tău, dar, vai, ce melodios sună blabla”, încât deşi ştiam că vrăjitorii spun asta despre orice nume, măcar să nu spună despre numele meu adevărat. Mie mi se părea ca ar conta! Mi se părea mie că în felul ăsta m-aş proteja în vreun fel de metodele lor de a agăţa. Ce să zic, eram copil mic. 🙂 Ştiu clar ca n-am inventat eu nimic, ci se practică la scară largă. (go, girl power!)

Întâmplarea a făcut ca, printr-un concurs de împrejurări, acest băieţaş să ajungă iubitul unei verişoare de-a mea şi, evident, că a aflat şi cum mă numesc de fapt. Dar, şi mai evident, a fost faptul că de câte ori mi se adresa, îmi spunea Maria şi nu altfel. 🙂

Iar de atunci (pentru că se spune că toate apucăturile noastre de la maturitate au rădăcini în copilăria fiecăruia), de fiecare dată când mă irită cineva pe care nu-l doresc prin preajmă, când mă prezint îi spun că mă numesc Maria.

Aşadar, băieţi, nu mai supăraţi fetele! Gândiţi-vă bine data viitoare când vă mai spune vreodată o fată că se numeşte Maria, dacă nu cumva aţi deranjat-o în vreun fel. 😉


2 Responses to “Uneori mă numesc Maria

  1. Ce faci, Maria?! :))))

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *