Tipul sexi şi Poşta Română

Fun fact! Mă duc la poştă să cumpăr timbre. Gerul, vântul şi ninsoarea de pe lume. Poşta mai este localizată şi pe colţ după un gang. Cred că vântul care mi-a intrat până în măduva oaselor va fi resimţit si de generaţiile viitoare.

După ce îmi forţez toţi muşchii şi degetele îngheţate (cu tot cu mănuşi) să trag uşa de la intrare, reuşesc să intru în oficiul poştal. Înăuntru, în contrast cu haosul iernii de afară, puhoi de lume şi gălăgie, ceea ce totuşi mă surprinde. De obicei era liniştea din taigaua siberiană în oficiul ăsta. Norocul meu e că fix la ghişeul unde am eu nevoie, nu e nimeni. Mă duc ţintă acolo. Ca de obicei (pentru că m-am obişnuit deja) eu nu pot să îmi cumpăr afurisitele de timbre decât de acolo. Deşi sunt vreo 6-7 ghişee în total, nu mă serveşte niciun alt ghişeu şi trebuie să mă duc fix acolo şi de obicei aştept.. şi aştept… pentru că nu e nimeni pe recepţie. Ca să vezi..

Dar, să vedeţi chestie. Deşi ghişeul nu avea oficiantă, strigă o alta la mine “trebuie să vă duceţi să luaţi bon de ordine”… Poftim?! Eram deja cu capsa pusă de dinainte. Să fie clar! 😀 Căci, dacă nici eu nu mă cunosc… Alte motive să sar în aer nu-mi mai trebuiau…

Am întrebat-o pe tanti DE CE trebuie să îmi iau bon dacă nu e nimeni la coadă?! Şi de când naiba e cu bon de ordine la poştă?! A zis că “aşa se face”, răspunsul meu preferat dintotdeauna la întrebarea “de ce”. Am adunat şi eu o înjurătură în colţul gurii şi m-am întors 4 metri la dispozitivul care scuipa bonuri (o maşinărie apărută peste noapte, probabil plătită cu bani publici, printr-un contract ‘avantajos’). Apăs eu acolo pe “Timbre” şi urlă (jur!) dispozitivul la mine “Bonul 085 la ghişeul 5”, adică eu. Bă, ej nebun? Ce sistem e ăsta, mai nene? Mă alungi de la un ghişeu gol ca să mă întorc tot la ghişeul gol?! Bonul de ORDINE implică o COADĂ, dar acolo nu era coadă!!!! Şi ce? Oficianta nu venea la mine să mă servească dacă nu striga dispozitivul că trebuie să se prezinte la ghişeul nr 5?!?! HELLOOO, Poşta Românăăă!!! Pe ce planetă trăiţi?!?!

Mă uit ca prostul în jur, mă gândesc că or face ăştia mişto de mine. Nu. Asta era realitatea! Realitatea făcea mişto de mine. Mă întorc la ghişeu, îi zic lui tanti că am luat bonul “şi acum ce fac” o întreb. Ea cică “păi, aşteptaţi să vină colega”. Nu zău? Adică-colega nu vine decât dacă strigă dispozitivul?! Dacă o strigaţi voi nu vine?!?! WTF?!

Ghiciţi unde era colega? Colega era cu spatele la ghişeu… Adică, dacă îşi mişca fizicul 180 de grade, mă vedea şi pe mine… Ce-i asta? Un film cu Benny Hill, Stan şi Bran sau Mr. Bean?! Arrrrrrrrrrrrrrrr (groaza!)

Facem noi acolo tranzacţia.. bani pe timbre.. şi mă retrag într-un colţ să le lipesc.

După câteva minute, când dau să ies din oficiu, pe lângă dispozitivul care urla în continuu la fiecare bon (vă jur că e SF treaba), îl văd pe un făt frumos (d-ăla smuls de pe peliculele de la Hollywood) înconjurat de 3 oficiante care îl ajutau să folosească dispozitivul. Mi se pare şi normal ca un băiat drăguţ să primească mai mult ajutor decât o urâtă ca mine. Ce? Vouă nu vi se pare normal ca atunci când se varsă mierea pe jos să apară şi muştele?

Înalt până în tavan, atletic, brunet… aţi înţeles voi, nu mai continui (un fel de Lord Vaako din Cronicile lui Riddick). Nu vă mai zic că erau toate muierile topite după el, în special cele care aveau o funcţie oficială prin care puteau să îi ofere ajutor. De parcă era handicapat, băiatul nostru sexi… (şi totuşi, ce căuta un tip sexi la poştă?! hmm…)

Mda .. Asta e România mea dulce. Screw the rest, let’s help pretty face.
Ah, unde erau bărbaţii din oficiu să mă ajute şi pe mine, să mă facă şi pe mine să mă simt specială! Să ajung şi eu soarele galaxiei lor (cum era Lord Sexi ăsta pentru muierile astea), ca să se învârtă cineva şi după mine…?!