Ce faci când te doare stomacul?

Mă puse sfântu’ într-o zi să mănânc numai fructe. Că aşa mi se năzări mie. În special pere! Fructe de dimineaţă, fructe la prânz, fructe seară. Nu ştiu ce şi cum, dar mă trezesc a doua zi de dimineaţă cu o stricăciune enormă prin părţile … nordice. Pe la ora 4 mă trezesc, bag două buline de dicarbocalm, adorm şi mă scol la ora obişnuită pentru muncă, adică 7. Aveam în plan un duş, un mic dejun, un îmbrăcat şi un plecat.

Doar că atunci când m-am ridicat din pat am realizat gravitatea situaţiei, pentru că la o jumătate de oră după deabia m-am ridicat de pe tron. Aşa ceva nu se mai putea. Trebuia să fac ceva drastic. Şi drastic am făcut.

Mi-am adus aminte de un leac băbesc şi m-am gândit că ştiu bătrânii ce zic. Aşa că m-am dus în bucătărie, în dulapul secret (bine, el nu e secret, căci e la vedere, dar conţinutul său e incert pentru musafiri) şi scot sticla de jumate cu ‘apă’ limpede în ea, trag 3 gâturi de ţuică (stai, am zis apă?) şi mă duc din nou la baie. N-apucasem să fac duş…

Ce naiba era să fac? Scaunul scaun, jobul job, mi s-a părut cea mai la îndemână soluţie. Peste jumătate de oră termin duşul şi… mă trântesc iar pe tron. Mai stau 10 minute, tot apă. (‘duş’, ce mai). Mă reîntorc în bucătărie. Îmi zic că trebuie să fiu ŞI mai drastică! Deschid iar dulapul, mai trag două gâturi de ţuică (sau palincă, naiba mai ştie, deja eram în ceaţă).

Şi mă reîntorc în baie să mă spăl (m-am spălat mult în dimineaţa aia, şi pe dinafară şi pe dinăuntru….). Când dau să mă urc în cadă şi observ că lucrurile încep să fie în ceaţă, mă umflă un hohot de râs când realizez că mă voi duce la muncă beată rangă (pentru că evident, luasem ‘medicamentul’ pe stomacul gol!). Şi am râs aşa… şi am tot râs… cu o poftă de nu mă mai puteam abţine. Deja imaginaţia mea începuse să augmenteze totul, să apară balauri în capul meu, să văd poveşti cu zâne şi prinţi şi îmi imaginam cum mă fac de râs într-un mod fabulos doar pentru că m-am stricat la stomac, şi am râs tot timpul până am ieşit din casă. Eram cea mai veselă fată pilită care se ducea la muncă. O muncă dealtfel care presupune atenţie, lucru cu capul, care mie îmi lipsea în ziua aia… Şi când realizam eu toate astea prin aburii ţuicii, mai abitir hohoteam ca tâmpita dimineaţă la 8 prin casă! Aşa veselie pe un om stricat la stomac care trebuie să plece la muncă, eu zău dacă am mai auzit!

Ca să fie totul cât mai frumos, m-am hotărât pe loc să fiu o prinţesă în ziua aia. Mi s-a părut (nu ştiu de ce) că dacă aş fi îmbrăcată în cea mai ravisantă fustă, cu cel mai cochet păr şi cele mai drăguţe bijuuri, s-ar putea ca starea mea de bine să fie pusă pe seama .. hainelor, decât pe ceea ce era de fapt, şi anume ţuica.

Zis şi făcut. Pun cea mai zburătăcită şi uşoară fustă, cea mai decoltată bluză (păi, să fie oamenii atenţi la altceva decât la mutra mea veselă), îmi trântesc un colier la gât de îţi pică faţa pe jos şi ies din casă. Ce-o fi o fi.

Încerc să-mi aduc aminte pe drum cât durează să iasă din mine efectul, să mai fiu şi eu om, dar matematica nu mă ajută şi renunţ. Când ies din bloc, mă întâmpină un vecin. (aoleu, trebuie să par regulamentară!). Mă întreabă unde mă duc (deja s-a aflat?!). Şi se oferă să mă ducă la metrou cu maşina, că este în drum. Şi strig în gura mare (absolut involuntar, jur! de fapt prin voinţa ţuicii) “CE NOROC PE MINE!”. Şi hop în maşina lui. Un domn în vârstă şi respectabil pe care ştiu că îmi va fi greu să îl păcălesc, pentru că probabil el a văzut multe la viaţa lui… Încearcă să îmi povestească ceva important la ora aia, eu deabia ţin pasul. Zic da şi tac frumos din gură. După ce că era dimineaţă, eu mai eram şi .. aburită. Am scăpat, am ajuns la metrou, uite-l că şi vine.

Ca să nu ziceţi că nu mi-am complicat suficient viaţa în dimineaţa aia, mi-am luat şi o carte de citit pentru la metrou. Nu ştiu ce am citit şi cât în metrou, sau poate cartea mă citea pe mine (aoleu, şi un pic de paranoia, ah?), dar la un moment dat n-am mai putut să mă lupt cu alunecarea ochilor pe rânduri şi am dat pagina mai departe pentru că erau alţi cititori ocazionali prin jurul meu şi de ruşine mi-am zis să nu le ţin lectura pe loc. Să nu-mi ziceţi că nu vi s-a întâmplat!

Ajunsă la muncă, toţi colegii mei erau în admiraţie “Vai ce fustă super ai! Dar ce bijuterii faine!” V-am zis eu c-o să funcţioneze! V-am zis! Când s-au plictisit ei de mine, de fustă şi bijuurile mele (de decolteu nu mai zic), atunci mi-am revenit. Taman la timp, căci rămâneam fără ‘acoperire’!

Apoi ziua a decurs normal. Mă rog, cât se poate de normal. Mi-a trecut la un moment dat şi am reuşit să nu intru pe radarul nimănui. Am bifat-o şi p-asta! Păi dacă nu te duci măcar o dată pilit la muncă, se cheamă că n-ai muncit niciodată în viaţa ta! Na!

PS: V-am zis toate astea pentru că dacă nici noi nu mai facem haz de noi înşine din când în când, atunci chiar că viaţa asta e prea seacă şi fără culoare. 🙂