O sa strang pana la adanci batraneti un sac de JAP!

Sunt un om pasnic (pana acum). N-am porniri violente, ci doar scenarii alternative in capul meu, unde este o lume perfecta, o utopie, in care, evident, EU sunt regina! Tolerez si prostii, si mistourile, si nesimtitii si toate genurile de comportamente si felul cum se muleaza ele pe oameni. Dar, raman o doamna. Sa fim bine intelesi.

Dar va aduceti aminte de serialul Ally McBeal in care tipa isi tot imagina scenarii alternative realitatii? Cam asa functionez si eu uneori. De ce? Pai, sa va zic.

Ceream zilele trecute un sfat despre ceva serios, la care mi s-a intors un misto drept raspuns. Pai, bai vere, daca e treaba serioasa, nu faci misto de mine! Eh, desi i-am zambit frumos, in mintea mea imi imaginam cum ii dadeam o palma dupa ceafa datatorului de misto. In stilul Suca si Nea Marin. Jap!

Azi i-am vazut fata ranjita a unui magnific om de afaceri care fenteaza justitia pana s-o prescrie fapta, ca sa evite puscaria. Cand i-am vazut fata, mi-am imaginat ca ii trageam o palma peste ceafa si astuia. Jap!

Pentru fiecare “Fa!” pe care il aud din gura femeilor, cand se adreseaza altor femei, imi mai imaginez cum zboara cate un Jap! Dar pe care nu-l dau, ci il bag si pe asta in sac.

Pentru fiecare stapan de catel care nu strange rahatul cainelui si il lasa pe strada sau pe alee, alter ego-ul meu mai tranteste cate un Jap! pe ceafa lui. Un Jap! d-ala sanatos! Sa ma tina minte. (asta chiar ma enerveaza, d-aia…)

Pentru fiecare fumator care arunca folia de plastic de la pachetul de tigari pe jos, il vad pe alter Gabi-ul din mine cum se repede cu palma la ceafa lui. Si iar: JAP! (cu o pocnitura de face ecou in cateva cartiere…)

Pentru fiecare sofer care nu ma lasa sa traversez pe zebra si care imi ridica in semn de “my bad” mana, mai indes in sac inca un Jap! (un Jap! de acest fel culeg in medie 2 pe zi)

De cate ori gasesc un gunoi pe balcon vara cand las geamurile deschise (desi eu stau la un etaj superior), imi vine sa ma duc in spirit politienesc la toti ‘superiorii’ si sa il gasesc pe infractor, iar cand il gasesc sa ii multumesc cu un Jap! (inmultiti acest Jap! cu, sa zicem, 100 pe an).

Pentru fiecare vorba urata si nemeritata, mi-am mai plantat in gand cate un Jap!

De fiecare data cand intalnesc o baltoaca in drum pentru ca nu avem canalizare buna in oras si pentru fiecare groapa ce incearca sa dea mana cu China de adanca ce e, Ally McBeal din mine se duce triumfatoare la seful cel mare responsabil de bucata aia de drum si de canalizare si planteaza cate un Jap! pe ceafa lui, apoi ia toata ierarhia de conducere in jos si in sus, sa ii sature pe toti.

Jap! pentru fiecare vanzatoare care mi-a raspuns in raspar si a tipat la mine absolut neprovocata.
Jap! pentru fiecare pereche de ochi dati peste cap, la fel, fara sa o cer.
Jap! pentru fiecare om care scuipa pe strada sau isi sufla mucii (Hello, comuna primitiva! Mi se face greata! cand ii aud/vad)

Si tot asa.

Treaba e ca mi-am dat seama ca niciodata nu o sa le dau. N-o sa incep niciodata sa impart Jap!-urile nedate. O sa le tot strang cu mine, caci lumea e sub orice critica uneori, iar la batranete o sa ajung sa am o desaga plina de Jap! nedate. O sa raman, cum ar veni, datoare… lumii! De fapt, lumea imi ramane datoare mie! Si ar trebui chiar sa imi multumesca ca sunt o doamna si nu le inrosesc cefele nesimtite!

Deci, cand oi ajunge eu garbovita de batranete si adusa de spinare sa stiti ca nu are legatura cu varsta, ci cu sacul de Jap! pe care nu le-am dat si pe care le car cu mine de ani si ani de zile.

Caci daca le-as da, s-ar simti. Ar umbla multi cu cefele rosii.