Credinţa din metrou

M-am obişnuit să văd din ce în ce mai mulţi oameni care citesc în metrou. Dimineaţa sau seară când mă întorc din pribegie (aş, de pe plantaţie). Doar că observ din ce în ce mai mult în ultima vreme multe persoane care citesc cărţi religioase, cu rugăciuni. Diverse cărticele mici cu psalmi şi alte lucruri pe care nu le cunosc.

Şi mă întreb oare dacă oamenii ăştia de citesc lucruri religioase erau mai puţini înainte, sau erau tot la fel de mulţi, doar că am fost eu prea adormită sau aiurită ca să îi observ.

Mă mai întreb şi dacă ei într-adevar acum sunt mai mulţi decât înainte, dacă asta cumva reflectă starea naţiunii (starea poporului, sau cum vreţi s-o numiţi). Ca şi când lovit din toate părţile, românul se întoarce la ultima soluţie pe care o vede, la ultima şansă de a-i fi mai bine. Ca şi când le-a încercat pe toate, atât cât a putut el de bine, iar în final a ajuns la baza listei de posibile soluţii şi a găsit asta: credinţa.

Încă nu sunt convinsă că oamenii înţeleg ce ar trebui să însemne credinţa, şi că nu este un fel de lampă magică din care iese un duh căruia îi spui o dorinţă pe care ţi-o îndeplineşte. Pentru că dacă într-adevăr oamenii care citesc cărticele cu rugăciuni în metrou sunt mai mulţi decât înainte, iar ei o fac acum pentru că traiul e greu (nu uitaţi că eu fac supoziţii, nu zic că aşa e), atunci înseamnă că ei greşesc.

Dacă ei ar înţelege că ar trebui să îi intereseze într-o oarecare măsură acest aspect mereu şi nu doar când dau de greu, atunci ar proceda cum trebuie. Nu spun neapărat că procedează greşit, doar că nu este neapărat corect. Ştiu că religia/credinţa este un aspect destul de personal al personalităţii unui om, ca atare, dacă încerci să te “iei” de el şi să-i spui că nu procedează chiar corect, s-ar putea să aibă o reacţie negativă. Şi asta pentru că, în fond, oricât de apropiată ne e cămaşa de corp, dacă ea e murdară şi cineva ne-o va smulge de pe noi, ne va durea…