Jobul pe pile

După ce o vreme i-am invidiat şi eu pe cei care au obţinut un job pe pile, pentru că am fost şi eu un român care şi-a dorit să moară şi capra vecinului (hei, eu măcar sunt sinceră), mai târziu mi-a venit mintea la cap. Şi am analizat situaţia mai pe îndelete.

După ce am reuşit să nu mai fiu mică şi să mor de invidie (nu am idee unde naiba am ajunge dacă am fi cu toţii atât de sinceri şi am recunoaşte că şi nouă ne dă târcoale uneori Coana Invidia…), mi-am dat seama că poate jobul pe pile este cea mai mare invenţie a pieţei muncii! Serios! Păi, să vedeţi de ce.

Din capul locului vă spun că nu e cazul meu. Eu n-am avut aşa noroc. Am eu noroc cu altele în viaţă şi cred că ar fi fost de-a dreptul culmea nesimţirii să am noroc şi aici. Deci, lăsând la o parte ideile în genul “normal că e de acord, pentru ca şi EA! a obţinut un job pe pile“… vă spun că mi se pare normal să se întâmple aşa ceva.

Uneori sunt oameni capabili care nu au şansa să fie băgaţi în seamă de cine trebuie. Să li se ofere un loc de muncă pe măsura talentelor şi abilităţilor din dotare. Uneori sunt oameni care pot, dar nu au ocazia să demonstreze ce pot. Şi atunci, uneori, li se oferă ocazia să îşi demonstreze poterile.

Ăsta ar fi cazul în care eu aş fi de acord cu o pilă. Iar ca să reglementez şi cuvântul pilă în accepţiunea acestei scrieri, trebuie să menţionez că mă refer la: un job/post/slujbă oferită unei persoane la recomandarea strictă a unei alte persoane, job/post/slujbă pentru ocuparea căruia/căreia nu s-a desfăşurat concursul clasic, adică: CV, scrisoare de intenţie şi n-şpe interviuri. Adică, atunci când îţi pune Dumnezeu mâna în cap şi-ţi zice “Popescule, jobul ăsta este al tău! Facă-se voia ta în cadrul lui!“.

Deşi poate e nedrept ca tu să ocupi un job pentru care altul ar putea fi mai pregătit decât tine. Însă, citeam într-o prezentare a unei agenţii de publicitate (detaliile de genul unde, cine, cum sunt neimportante) că viitorii posibili angajaţi într-o agenţie de media (publicitate) trebuie să înţeleagă că unei agenţii îi este mult mai comod şi la îndemână să angajeze o persoană pe baza recomandărilor, decât să navigheze prin zeci sau sute de CV-uri. Este o economie de timp, în plus, dacă este vorba de recomandare, înseamnă că te şi scuteşte de perioada aceea tensionată în care nu eşti sigur că ai ales omul care trebuie. Aşa numita perioadă de probă. Deci, este o economie. A, evident, şi o economie de nervi (interviuri peste interviuri, mincinoşi peste mincinoşi, cunoscători abili ai limbii engleze care sprechen sie deutsch şi mulţi oameni nebuni etc…).

Iar eu sunt de acord cu o aşa practică.

Înţeleg că “să moară capra vecinului” este la moda şi este un sentiment mai uşor accesibil unei inimi slabe, însă dacă se întâmplă ca omul care a ajuns cu pile pe un post să demonstreze că e bun şi că îşi merită locul în firma respectivă, atunci cred că îi putem ierta “păcatul” de a-şi fi obţinut locul în firmă printr-o.. pilă.

Aşadar, eu înţeleg fenomenul, sunt pro, cu asteriscul ca omul respectiv să fie bun. Dacă nu e bun, atunci să moară capra! Să fie cu huo! Dacă e bun, să fie cu bravo! Aţi înţeles ce zic. 😉

Pentru că uneori, dacă nu îşi bagă cineva coada pentru tine, tu fiind un om capabil, s-ar putea să rămâi un etern necunoscut şi să mori anonim într-un birou pe colţ.. la subsol. Aşadar, acţiunile de lobby şi laudă sunt binevenite, atâta timp cât sunt pe bune. Când sunt pe ne-bune, atunci ne pare tuturor cu I’m sorry şi să pornească atacul! Să înlăturăm ghimpele din companie.

Şi gata! M-am cam săturat de atâta invidie! “Da, normal că Gigel o duce mai bine, i-a aranjat ta-su jobul ăla” şi “Evident că Tuţgureanu are postul ăla, că doar a pus o vorbă bună Zdrăngănel pentru el“. Când omul e bun la jobul său, nu ar trebui să mai poţi face contestaţii! ÎN PLUS, dacă ar fi să ne scoatem fiecare câte un ochi unul altuia pentru norocul, mai mic sau mai mare, sau pentru şansele pe care le-am avut în viaţă, atunci am fi toţi cel puţin chiori!