Când un film îţi pare prost, te uiţi până la final?

Deosebirea dintre mine şi alţi cinefili, este că eu mă uit la ultimele filme nou-apărute după ce .. s-au învechit. Deci, cum ar veni, mă uit la filme retro. (mare cinefil mai sunt şi eu)

Chiar zilele astea am făcut păcatul să mă uit la un film “nou” din 2012. The Grey.

Da, măi nene, această capodoperă monumentală a kilometrilor de film ars de pomană şi al nervilor întinşi la maxim, care a mai durat şi 2 ore, timp în care am stat priponită în vârful patului (literalmente “în vârf”, căci stăteam tensionată ca o coardă de contrabas!) ca să aştept finalul care era mai previzibil decât săracia la români!

Să mă ierte fanii genului şi al momentelor super-mega-giga-extra introspective, dar chestia asta de film mi-a picat rău la pipotă. Am simţit că am venit bou şi m-am întors vacă, vorba aia. Aşa de rău mi-a picat, încât în toiul nopţii când l-am vizionat nu aveam decât o întrebare, ok, de fapt două: cât mai are până la final şi câţi mai trăiesc în final! Băi, şi să dea naiba, că n-am aflat răspunsul decât la una din întrebări: cât mai durează.

Iar dacă apucă omul să se întrebe “mai are mult”, apăi e clar că i-a placut de numa-numa.

Aşa că am revenit la veşnica mea nedumerire de când am învăţat eu să citesc pe planeta asta: Ce faci când dai peste o carte proastă sau când te uiţi la un film cu adevărat enervant/prost, atât de enervant de scoate toţi demonii din tine, încât să te determine să smulgi televizorul de pe standul lui şi să-l arunci pe geam? Ce faci? Alegi să întrerupi cartea/filmul şi să o laşi naibii de treabă ca să-ţi trăieşti viaţa în continuare? Sau continui conştiincios şi îndurător până la final?

Ce face un om sănătos la cap? Se uită până la final sau renunţă?!

Eu vă recunosc că nu ştiu din loialitate faţă de cine, dar m-am uitat până la capat. Căci, am adoptat atitudinea câinelui credincios: am murit cu filmul(stăpânul) de gât! (hm.. interesant că zic despre câini, în film fiind mulţi lupi…).

Iar la final, când a început să curgă genericul, m-am întrebat pentru a nu ştiu câta oară când văd un film d-ăsta gen “frânturi de viaţă” (fi-v-ar ideile să vă fie!) ce a vrut să spună autorul?! Sau, şi mai grav: Asta a fost tot?!

Nici nu am idee cum de a fost posibil să mă enerveze ceva atât de impersonal atât de mult?! Mă minunez! Serios!

Nu, e clar nu! Caut o soluţie, aşa nu se mai poate! Viata e şi aşa prea scurtă ca să o umplu cu prostii! Ce fac pe viitor? Abandonez sau tac din gură şi îndur până la capăt, în speranţa că poate îşi „revine” filmul până la final? Căci, ASTA e capcana, speranţa că poate nu te-ai uitat de pomană. Aşadar, iată sondaj: