Cea mai bună shaorma din oraş!

După îndelungi testări, după ce m-am tocmit, am analizat şi m-am consultat, verdictul meu personal este că ză best shaorma din oraş (aş fi tentată să spun chiar ţară) este tot shaorma de la Dristor, ză original.

Am mâncat şi pe la alte colţuri de stradă, şi la mare, şi pe la munte, mai peste tot, dar tot acolo m-aş întoarce.

Şi e scumpăăă…. of, of, 16 lei bucata. Dar, ce să-i faci, la câte diete “sănătoase” există, cu shaorma sigur nu dai greş. Iar aseară am păcătuit din nou.

Am luat două. Făcusem comandă să fie identice: sa aibă tot, fără ardei iute. Simplu. Dar când deschid acasă punga, una dintre shaorme avea un semn pe ambalaj. Păi, dacă erau la fel, cum de una era însemnată? Tulăi, Doamne! Se produsese o încurcătură, pasă-mi-te. Adică, eu o aveam p-a altuia, iar ăla p-a mea.

Nici nu-i de mirare! Voi aţi trecut în ultima vreme pe la shaormeria de la Dristor? Aţi văzut ce fensi-şmensi este? Dar aţi văzut şi CÂŢI shaormari te servesc?! Sunt vreo 12 shaormari care se învârt toţi într-un dans tribal (parcă) în jurul rotisoarelor şi celorlalte ingrediente. Şi sunt toţi îmbrăcaţi identic! Nu-i de mirare că am luat altă comandă!

Se întâmplă totul atât de repede din momentul în care ai intrat să îţi cumperi o shaorma, încât te năuceşte instantaneu! Înainte să-ţi vină rândul îţi faci calm planul în minte, ce vrei să cumperi, ce ingrediente vrei să pună. Însă când se apropie de tine unul dintre gemenii identici te dă peste cap. Trebuie să răspunzi fulger!
“cu ce vrei să fie? Pulpă de pui sau piept”
iar tu, contra cronometru te bâlbâi “ăăă… pulpă, nu! piept! Piept!”
(din când în când chiar ţipi disperat ca să îţi confirmi alegerea!)

Apoi te chinui să ţii minte cum arată shaormarul tău, ca să fii pe fază când se întoarce de la rotisor, când te va supune unui alt test rapid despre ce ingrediente să pună. Dar imediat cum se întoarce spre rotisor, l-ai pierdut! Gata! S-a băgat în mulţimea celorlalte chipiuri de shaormar. Şi te ia un sentiment de frustrare, ca atunci când încerci să urmăreşti ieşirea din labirint fără a pune creionul pe hârtie. Doar norocul te mai poate salva. Să te ţină shaormarul minte şi să te ia din nou în primire cu întrebările:
“cu ce să fie?”
iar tu.. iar faci faţă de disperat (fir-ar, p-asta o ştiam!), îţi fug ochii stânga-dreapta şi te bâlbâi “ăăă, cu.. cu.. cu de toate!”
Şi începe el acolo să toarne chestii cu viteza luminii, la care tu, ca trezit din somn, tresari urlând
“FĂRĂ ARDEI IUTE!” (îţi mai aduci aminte din când în când ce voiai să comanzi de fapt)

Continuă întrebările
“cu ce sa fie a doua?”
Tu te gândeşti „la naiba, credeam c-am scăpat”, iar ca disperatul, mimând siguranţa, urli din nou “la fel ca prima!”

În timp ce shaormarul tău se ocupă de tine, restul clanului se învârte în jurul lui ca bulele de apă în maşina de spălat! Într-un mod haotic, pentru tine, dar plin de logică, pentru ei.

Însă, crezi tu că doar ŢIE îţi este greu să ţii minte CE voiai să comanzi şi, mai ales, CARE este shaormarul tău?! Şi speri că dacă uiţi tu îşi aduce EL aminte?!

Dovada că nu este aşa: când tu aştepţi shaormele tale, răsare unul dintre shaormari la geam să înmâneze pachetul gata făcut şi se uită nedumerit în stânga şi în dreapta. Vezi panica instalată pe moaca lui, că şi-a pierdut clientul! Peste alte 2 secunde, o clientă spune timid “eu sunt”. La care shaormarul zăpăcit spune “păi, aveai o fundă roşie în piept!” (acum urlă şi el. AHA! Vezi cum e?!?!?) La care fata spune “da, dar mi-am dat-o jos!”.

Vă daţi seama? Ăla era reperul lui, funda roşie din piept. Cine ştie. Poate alţii îşi iau drept reper şapca din cap, ochelarii de la ochi sau telefonul de la ureche. Dacă ţi se face cald (acuma că e încălzit, e posibil) şi îţi dai jos şapca, îţi ştergi ochelarii sau îţi termini conversaţia telefonică, îl băgi în ceaţă pe shaormar. N-o să te mai recunoască drept client.

Cel mai drag îmi este shaormarul cu mustaţă. Nu pentru că este cel mai priceput (am o bănuială că sunt toţi şcoliţi la Cambridge în Teoria Shaormei, deci sunt toţi pricepuţi), ci doar pentru că este cel mai uşor de reperat în puhoiul de shaormari. D-aia şi zâmbesc larg la el când îmi ia comanda. 🙂 Simt o linişte bruscă “gata, p-ăsta nu-l mai pierd din vedere!” şi răsuflu uşurată. Că mustaţa n-are cum să şi-o piardă de când mi-a luat mie comanda şi până se întoarce, ca atare pot să stau liniştita tura asta.

Însă, dragi shaormari, am două vorbe pentru voi.

Prima vorbă se referă la faptul că deşi eu văd coada din spatele meu, ţin să vă aduc aminte că o comandă la shaorma nu este o cursă de formula 1. Iar eu nu sunt Schumacher. Vreau să îmi daţi timp să îmi adun gândurile şi să dau comanda corectă, pentru că apoi voi spune că shaorma a fost naşpa, şi vă voi face o recenzie negativă (aşa am citit eu în cărţile de marketing, aşa cum e şi titlul unei cărţi “Satisfied Customers Tell Three Friends, Angry Customers Tell 3,000”, adică, un client satisfăcut povesteşte experienţa la 3 prieteni, iar unul nesatisfăcut se va plânge la 3000 de persoane). Deci, calm! Este DOAR o shaorma! Goosfraba!

În al doilea rând (asta e mai degrabă pentru patroni), de ce naiba aţi băgat 12 shaormari înghesuiţi pe 4 metri pătraţi?! Că să se calce în picioare şi să mă streseze pe mine când îl caut din priviri pe al meu, disperată de parcă a fugit cu shaorma mea? În plus, am auzit că i-aţi obligat să se adreseze clienţilor cu “dumneavoastră”. Bă, ej nebun? Ce tip de clientelă aveţi, măi, voi? Preşedinţi de bănci? Îl serviţi pe guvernatorul Isărescu? Aveţi 3 stele Michelin?! Ca să înţeleg şi eu atitudinea asta de .. clasă. Dar, mă rog. Era aşa, mai mult ca o curiozitate.

Aşa că, dragi shaormari, nu disperaţi. Noi n-o să ştim niciodată cu ce naiba voiam shaorma aia până la urmă şi o să rămânem nişte ameţiţi. Iar, ca să facem şi noi un pic mişto de voi, când o să fiţi întorşi cu spatele, o să ne schimbăm hainele şi accesoriile între noi, ca să vă debusolăm. Să vedeţi şi voi cum e. 😉