Vremea când ziceam: Cântecul ăla e despre mine!

Pentru că am deschis ieri cutia Pandorei în care mi-am aruncat şi eu mai demult ochii, mi-am adus aminte de sentimentul ăla când, atunci când eram mică şi prostuţă, mi se părea că anumite piese erau scrise DESPRE şi PENTRU mine. 🙂 Hm, stupid, nu? Câţi nu simt asta? Mai ales când eşti copchil mic şi prost, dar extrem de înamorat, ţi se pare că toată lumea muzicală se învârte în jurul inimioarei tale roşii şi zdrobite. 🙂

A, ce vremuri. Ce inocenţă. Când ni se părea ‘intens’ rău de tot să cântăm Ploaia de la Cargo (unora încă li se mai pare intens, văd pe la karaoke). Când Bodo de la Proconsul cânta “dacă cerul ar puteaaaa să te-aducă-n calea meeaaaaa” şi ni se furnicau pieile pe noi. Sau când băga Roxette cuţitul în rană cu versurile “it must have been love, but it’s over now“.

Ce vremuri, ce poezie. Câte zbierete pe stadion după Michael! Câte leşinuri! Parcă v-am zis că pe vremea când eram copil mi se părea periculos să te duci pe stadion la concerte. Pentru că tot ce vedeam în reportaje la tv erau gagici leşinate care erau scoase cu tărgile de pe gazon, iar mie îmi zvâcnise în cap ideea că trebuie să se întâmple ceva necurat la concertele alea de le ia cu rău pe toate! 😀 Ah, Michael! Oh, do you remember the time?

Eram doar un copil în ’92 când am primit o casetă audio ( 😉 yeah, baby!) cu albumul Dangerous al lui Michael Jackson. Şi aia piratată! Îmi sugeam încă degetele de copil ce eram şi, chiar neştiind engleză, învăţasem toate piesele pe de rost! Probabil că de aici mi se trage faptul că nu suport să aud ‘mari’ cântăreţi că stâlcesc versuri arhicunoscute şi ‘dăştepţi’ care vor să fie internaţionali, dar vorbesc o engleză de baltă. De baltă, da. Adică atunci când te duci să prinzi peşte şi îi zici americanului de lângă tine că mămăliga este în engleză.. mămăligă. Că tu de englez ce eşti, n-ai auzit de polenta. Vorba cuiva “am vorbit în engleză de au început să mă doară mâinile”.

Dar să nu-l uităm pe încă fermecătorul Jon Bon Jovi! 🙂 Şi câte nu au suspinat pe Always. Eu vă zic sincer că deabia acum m-am interesat de versurile complete ale piesei. Până de curând doar ‘sufeream’ pe refren şi cam atât 😀 Oh, Jon! Câte iubiri nu s-au făcut pulbere pe piesa asta şi câţi nu şi-au lins rănile.

Să nu-i uităm nici pe băieţi. Cred că mulţi dintre ei au suspinat şi poate încă mai suspină unii după Dolores de la The Cranberries. Ceea ce mi se pare foarte drăguţ :)… recunosc 😉

Toate ca toate, însă e tare relaxant să ajungi să fredonezi sau să îţi placă o piesă pentru muzică în sine. Să treci de toate dramele alea adolescentine de care vorbeam ieri şi să îţi placă muzica pentru ce este ea: o înşiruire de sunete puse într-o ordine care excită în mod plăcut simţul auditiv. O matematică frumoasă.

Este un sentiment eliberator să treci de fazele cu plânsete şi melancolii şi să asculţi o voce bună pe care, poate, până la acel moment n-ai remarcat-o. Să îţi formezi urechea astfel încât să recunoşti o voce indiferent ce cântă şi să spui, de exemplu, “aha! ăsta este Bruce Dickinson” chiar dacă tu nu ai mai auzit niciodată piesa aia de la Iron Maiden. Dar îi ştii vocea.

Da, ne vor rămâne mereu întipărite în suflet anumite piese. Nu neg aşa ceva. Dar când ajungi să auzi muzica aşa cum e ea de fapt, poţi să te bucuri întradevar de ea. Iar astfel de versuri să nu ne mai afecteze, ca pe adolescenţii plini de frământări :

Văd,la fereastra ta târziu
O lumină şi nu ştiu
De eşti trează sau visezi…