Dragă Lene

Nu ştiu câţi ţi-au mai scris până acum, dar nu mă supără deloc să ştiu că aş fi prima. Îţi scriu cât de repede posibil şi îmi adun toate forţele necesare ca să îţi explic că.. aşa nu se mai poate.

Te rog să mă înţelegi că îmi este greu să mă despart de tine. Am petrecut vremuri frumoase împreună, am râs şi am plâns împreună, ne-am sprijnit una pe umărul celeilalte, dar nu mai e cazul să continuăm această relaţie care, să fim sinceri, nu duce nicăieri bun.

Sper să nu o iei în nume personal când îţi zic că ai apărut de prea multe ori în viaţa mea, mai mult decât permis de bunul simţ, iar de cele mai multe ori în momente inoportune, iar eu acum e cazul să pun piciorul în prag şi să îţi cer despărţirea.

Te rog să uiţi de mine, să uiţi unde stau, cu ce mă ocup, cu cine mă văd, ce îmi place să fac, să uiţi orice de mine şi să te duci să îţi vezi de viaţa ta, căci sunt convinsă că poate alţii te vor iubi mai mult ca mine. Pentru că, vezi tu, aşa cum spuneam eu acum ceva vreme pe blogul ăsta amărât, fiecare este compatibil cu alte 20.000 de persoane (dă un sărci în câmpul din dreapa sus şi vei găsi), aşa că nu este cazul să ne amărâm viaţa una alteia atâta timp cât, vezi bine, eu nu te mai vreau. Eu nu te vreau CLAR, chiar dacă tu poate mă mai iubeşti (umblă vorba că oricum într-o relaţie întotdeauna unul iubeşte mai mult, iar celălalt mai puţin… iar eu am rămas fără).

Eu sper să ne despărţim amiabil, fără plânsete, urlete, păreri de rău, regrete şi alte bălării din telenovele, căci nu este cazul. Am înţeles până acum (de matură ce sunt) că dacă nu este iubire din ambele direcţii, atât dinspre tine înspre mine, cât şi dinspre mine înspre tine, nu prea avem o bază solidă pe care să construim o relaţie. Dragoste cu de-a sila nu se poate.

Ca să nu mai zic că nu eşti nici de încredere.

Îţi jur că am lucrat la relaţia asta de ani de zile, de când mă ştiu (poate), am încercat s-o fac să meargă şi am depus toate eforturile, dar acum am obosit. Societatea mă condamnă! Nu se poate aşa ceva. Nu este de acord cu concubinajul nostru! Iar eu trebuie să mă conformez societăţii (bine, poate nu societăţii româneşti, căci aici eşti ca o curvă uneori, hai recunoaşte, te duci la prea mulţi). Şi atunci m-am decis într-un final să îţi redau libertatea. Că poate alţii te vor iubi mai mult, cum ziceam şi mai sus.. că poate n-ai fost atentă.

Nu am niciun regret şi nici tu n-ar trebui să ai. Pur şi simplu, n-a fost să fie. Tu eşti apă, iar eu ulei. Nu ne amestecăm.

Aşa că te rog să nu te mai bagi în treburile mele cât oi mai trăi (cât oi mai trăi eu, că tu ştiu că eşti nemuritoare), să nu mai spionezi cum fac fostele iubite pe actualele iubite (ştiu cazuri 😉 ) pentru că eu promit că voi strânge din dinţi şi nu te voi mai contacta.

Să-mi uiţi adresa de mail, ID-ul de messenger, contul de facebook, contul de twitter, căsuţa poştală, mesageria vocală, prietenii, rudele, familia, pe toţi. Pe o rază infinit de mare îmi doresc să nu îţi prind piciorul.

Căci altfel, te avertizez, voi invoca toate spiritele să dispari de pe faţa Pământului. Am zis! 🙂

Astea fiind zise, şi sper că eşti de acord, sper să nu ne mai intersectăm căile. Promit să fiu un om civilizat şi să te salut când te văd cu alţii, dar să nu te aştepţi să mai stăm de vorbă şi să depănăm amintiri ca şi când nimic nu s-a întâmplat. Căci sper să realizezi că mă despart de tine de rău ce a fost, nu de bine ce ne-a mers.

Aşadar, drum bun, cale bătută!