Fun facts, la metrou

Într-o sâmbătă seară, la metrou, stăteam pe unul dintre locurile de pe băncile cu două locuri.

Mi s-au părut întotdeauna ciudate băncile de la metrou care au doar două scaune, pentru că niciodată nu ştii lângă cine te aşezi, SAU cine se aşează lângă tine. Mai bizare sunt totuşi scaunele singulare, câte unul pe stâlp, ca la Nicolae Grigorescu. Când stai pe unul te simţi ca un împărat: tu ai scaun, iar restul supuşilor tăi stau un picioare. 🙂 Dar când sunt două, e tare bizar. Parcă formezi un cuplu cu ăla de lângă, lucru care uneori te poate bucura (deşi nu circulă atât de multe bunăciuni pe cât s-ar crede…), dar de multe ori, parcă eşti un cuplu care e la un pas de divorţ (“nu stau cu tine decât până vine metroul, apoi fiecare îşi vede de viaţa lui…“).

Cum sâmbăta nu circulă metroul la intervale scurte de timp şi durează până vine, aveam de aşteptat. Între timp, se aşează lângă mine o fată. A stat ea liniştită cât a stat, apoi brusc s-a întors spre mine, m-a prins cu o mână de braţ şi-mi zice:

“Nu te supăra, azi e sâmbătă sau duminică?”
“Poftim?”
“Parcă ar fi sâmbătă, dar mă simt ca şi când ar fi duminică. Deci e sâmbătă sau duminică?”
“Sâmbătă…?” (răspund eu, pe un ton surprins din cauza întrebării ei)
“Nu eşti sigură?!” (Ce tupeu! HELLO!!! Cine întreabă aici, eu sau tu?!)

Între timp am auzit că sosea metroul şi în acelaşi timp îmi suna telefonul pe care îl trecusem pe silent, ca să port ‘discuţia’ cu fata nedumerită. Însă, din cauză că mă simţeam relativ stresată de cele 3 evenimente care aveau loc în acelaşi timp (discuţie, metrou, telefon) m-am trezit că am răspuns foarte răspicat de data asta “SÂMBĂTĂ” şi am plecat. (a fost o reacţie involuntară, vă jur! Nu sunt aşa.. de.. cu capu’ de obicei. Dar şi întrebarea era.. adică.. recunoaşteţi, nu? Era un pic sărită.)

Nu m-am uitat în urmă să văd dacă a înţeles pe ce planetă este până la urmă, că pierdeam metroul.

Nici până acum nu mi-e clar care a fost mai nebună?! Ea sau eu?!

V-am zis că sunt aiurea băncile de două locuri de la metrou. Numai nebuni, domne! Numai nebuni!

Fun fact No 2

Urcasem în metrou, în drum spre casă, de la serviciu. Metroul golaş, oameni pe toate scaunele, nimeni nu zicea nimic. Eu încercam să citesc ceva pe telefon când începe un copil să vorbească. Nu ştiu dacă vorbea deja sau tocmai se urcase. Nu contează. Nu deranja cu nimic. Cu absolut nimic. Dar dialogul cu sine însuşi era.. fantastic! 😀

Uite mami, ajungem în staţie! (trag cu coada ochiului, erau la câteva locuri depărtare, fiecare pe câte un scaun: el şi maică-sa. El era TOTAL lipit de geam şi urmărea totul cu un puternic interes!)
Uite mami, sunt oameni pe partea cealaltă!
(Mama îi răspundea la fiecare lucru pe care îl zicea, dar era inaudibil ce spunea ea. Însă vocea lui era total mirată, clară şi răzbătea în tot trenul!)
Uite mami, aşteaptă metroul!
Uite, a venit! Acum putem să plecăm şi noi! Că eu ştiu că noi trebuie să aşteptăm să vină şi pentru ei! (isteţ băiat, şi eu am uneori aceeaşi impresie)
Gata am plecat!
(la staţia următoare)
Uite, au şi oglindă!
Şi televizoare!
Uite mami, vine iar metroul! (metroul celălalt)
Uite mami, are geamuri ca noi! Şi uşi! Dar uşile se deschid pe partea cealaltă!
Mami, ştii de ce n-are zăpada pe el? Pentru că pe el nu l-a nins!
Metroul asta nu iese afară să ningă! Şi de aia nu are zăpadă! Eu ŞTIU!
(în tunel)
Uite mami, e întuneric!
Mami, mă văd pe mine în întuneric!

Şi dialogul a continuat. Nu s-a oprit sub nicio formă până n-am coborât eu. Mi-a plăcut tonul lui super mirat de orice vedea (oglinzi, geamuri, uşi, televizoare, oameni etc) încât la un moment dat, mi-am ridicat capul din telefon (din ce încercam să citesc) şi am început să fiu atentă la ce spunea şi la mirarea aia tipic copilărească (pe care noi o pierdem). Oricum, era imposibil să îi rezişti! Mai apoi, atât de vii erau descrierile lui şi l-am văzut lipit cu ochii pe geamul trenului, încât am văzut cum tot vagonul era cu ochii pe el şi am început cu toţii să râdem, care mai de care pe ascuns. Eu cel puţin îmi muşcam buzele ca să nu râd în hohote, pentru că era foarte distractiv (vecinul de vizavi era în lacrimi, cel puţin). Iar mama lui, n-am idee ce îi spunea, că nu se auzea deloc, îi vorbea la ureche la fiecare lucru pe care îl comenta copilul.

Trebuie să recunosc că a fost cel mai distractiv moment pe care l-am prins în metrou. Iar copilul absolut genial. Regret că nu l-am înregistrat. Filmuleţul cu el ar fi fost cu mult mai distractiv decât ce vă povestesc eu aici. 🙂