Acest articol a fost citit de 2772ori
M-am trezit bombardată în ultima vreme de exemple ale unor personaje pe care le consider nişte deviaţii ale naturii, din rândurile celor convinşi ca ei Îl au pe Dumnezeu.
Aud ieri pe seară, într-o doară pe lângă televizor, că o maică stareţă de la Mănăstirea Tăriceni din judeţul Călăraşi a născut doi gemeni. Punct. Eh, cum vă sună asta? Pentru mine a fost, cum ar zice americanul “music to my ears!”. Absolut superb!
Dacă mâine nu era 1 decembrie, ci 1 aprilie, aş fi considerat-o o glumă. Oricum am râs. A fost primul impuls. Unii s-au indignat. Eu nu.
Mă gândesc doar că ea, fomeia, a făcut jurământ de castitate, însă plăcerile lumeşti au doborât-o. Uite aşa. Pac! La fel cum m-a trăsnit şi pe mine în ceafă ştirea asta inoportună la ceas de noapte. N-o fi înţeles fomeia că viaţa monahală nu este pentru toată lumea. Aşa cum nici şcoala nu este pentru toată lumea, că altfel n-ar mai avea cine să măture străzile (vorba unui amic).
Auzisem şi eu zvonuri că în unele locaşuri de cult (oare de ce le zice aşa.. la cultul cui se referă?!) se practică futaiul şi curvuştenia (aş fi evitat cuvintele astea, dar nu e locul meu acum să mă jenez de ele, ca să nu le folosesc, pentru că alţii ar trebui să se jeneze, nu eu). Dar mă gândeam că dacă chiar se întâmplă toate astea sunt mai aşa, mai după perdea. Să fie în legea lor acolo, mă gândeam. În legea Domnului. Toţi nişte preacuvioşi şi preafericiţi. Restul, ca mine, nişte plebe. Fără cuvioşenie şi fără fericire. Nişte amărăciuni.
Acuma, culmea tupeului de maică stareţă, s-a gândit să abandoneze copiii. Amu’ ziceţi şi voi, cum sună asta? Nu zic să-i iubească, că nu toată lumea iubeşte copiii şi oricum ea Îl iubeşte pe Dumnezeu (să nu uităm titulatura), dar să-i abandonezi? Există atâtea cupluri nefericite pe pământul ăsta care îşi doresc un copil dar nu îl pot obţine din cauze medicale, iar pe tine care te-a “înzestrat” Dumnezeu cu puterea facerii, te caci pe ea de treabă. Scuze, iar mi-am lepădat statutul de doamnă şi am înjurat. Dar, ăsta-i adevărul. Sunt atâţia oameni care şi-ar da ani din viaţă (vorba cântecului) ca să aibă un copil care să le zică mamă şi tată, iar tu, pioşenia întruchipată a … (am evitat înjuratura asta ca-n Matrix) vrei să îţi abandonezi copiii? Acum te rog să-mi repeţi că tu îl ai pe Dumnezeu! Hai, jură-te!
Nebunia însă în rândul religioşilor nu se opreşte aici. Tot la teve (încep să cred că sportul ăsta dăunează sănătăţii mele mintale) aud un reporter că o întreabă despre experienţa ei, pe o doamnă care fusese în pelerinaj la nu-ştiu-ce moaşte :
“Veniţi pentru prima oară în pelerinaj la moaşte?”
“A, nu. Am mai fost cu ăsta micu’ şi la moaştele lui….”
Femeia era tânără şi cu un copil în braţe care părea să aibă vârsta sub un an de zile. Vă daţi seama? Îl ducea nu o dată, ci de două ori, în pelerinaj la moaşte. Adică, îl ducea să se închine la nişte leşuri, pentru că aşa înţeleg unii să îşi exprime credinţa. Nu înţeleg nici fenomenul ăsta al pelerinajului anual, bianual, trianual, 365-anual, la nişte corpuri trecute în nefiinţă de feţe bisericeşti. Nu înţeleg de ce ai nevoie de aşa ceva ca să îţi exprimi credinţa şi de ce te-ai duce cu copilul tău, probabil încă sugar, în vizită la aşa ceva? De ce oamenii consideră că credinţa se găseşte într-un corp sau într-o sutană n-am să înţeleg în veci.
Atâta timp cât tu te îmbulzeşti, înjuri şi te calci în picioare atunci când te duci să te închini la chipi ciopliţi (că dacă tot vorbim de religie, să folosim şi cuvintele de rigoare), eu zic că eşti departe de a te întâlni cu Dumnezeu. În cazul în care chiar te-ai dus să-L cauţi. Când nu Îl ai în tine, degeaba Îl cauţi în altă parte. Dar… am impresia că vorbesc pentru pereţi, căci exemplele continuă..
Şi mai demult am auzit de o călugăriţă care a murit înlănţuită şi înfometată pentru că suratele ei credeau că ea are il pe diavol în ea şi astfel ele aveau să o ajute să scape de el. Asta deja dacă încerc să explic cât de ironic, nefiresc şi total deplasat mi se pare, jignesc chiar şi curcile. Dar, mă repet, şi ăştia tot oameni în căutarea şi chiar slujba lui Dumnezeu s-au aflat.
Un alt exemplu, în urma unui accident, paramedicii sosiţi la locul accidentului n-au putut ajuta victima care avea nevoie de transfuzii sangvine pentru că religia ei nu era de acord cu aşa ceva. Eu pun pariu că Dumnezeu asta vrea. Să mori. (ăştia or fi citit Bibilia de la coadă la cap, probabil de-aia vin cu interpretări de genul ăsta…).
Însă cele mai evlavioase îmi par babele care bârfesc, se ceartă pe strane, se înghesuie şi te discută chiar în biserică şi chiar în timpul slujbei. Aşa cum se adună şahiştii în Cişmigiu pentru o partidă de şah, aşa se adună ele în biserică pentru o partidă copioasă de bârfă. Că aşa-i în tenis.
Mă opresc aici din exemple, pentru că ar ieşi un roman şi nu un comentariu de 5 minute. Îmi cer scuze pentru lungime, dar e din vina lor. A celor mulţi care au sărit gardul grădinii Domnului.
Doamne Dumnezeule, eşti? Vezi că te caută. Cine? Sunt unii pe dinafară. Mulţi, dar proşti.
UPDATE – un banc
S-au intalnit la o bere un indian, un arab si un evreu, si s-au apucat ei sa povesteasca cum l-a ajutat pe fiecare Dumnezeul lui. Indianul spune ca in timpul unei inundatii cumplite s-a rugat lui Buddha si dintr-o data pe o raza de 20 de metri in jurul lui s-a facut senin. Arabul povesteste cum in desert cand era mort de sete i s-a rugat lui Allah si dintr-o data pe o raza de 20 de metri in jurul lui a inceput sa ploua. Vine si evreul care povesteste ca in ziua de sabat cand iesea din sinagoga a vazut pe jos un portofel plin cu bani si i s-a rugat lui Dumnezeu sa-l ajute sa nu pacatuiasca tocmai de sabat… si pe o raza de 20 de metri in jurul lui s-a facut Miercuri.
6 Responses to “Oameni religioşi cu(fără) Dumnezeu”