Să sfidăm cu orice preţ

Tot aud de ieri încoace ştirea cu tipa care a sărit cu coarda elastică şi a aterizat în râul Zambezi după ce s-a rupt coarda. Frumos. She lived to tell the story… Adică a avut zile să povestească cât de puţină minte are, dar oare a învăţat ceva?!

Întreb şi eu, ca prostul care stă cuminte în banca sa: chiar atât de puţin valorează viaţa ta încât să rişti să o pierzi în câteva secunde ?!

Nu o să înţeleg niciodată tipul ăsta de oameni daredevil (cascador, pe americăneşte) care îşi pun viaţa în pericol cu orice preţ. Tipul de persoană care trăieşte pentru adrenalină, pentru sfidare, pentru a muri şi a reînvia. Ca să se distreze, ca să facă pe entărteinării, ca să fie clovnii grupului, că doar o dată în viaţă poţi să faci X lucru. Adevărat e şi că doar o dată în viaţă şi mori.

Iar când supravieţuiesc prostiei, îi şi auzi cu expresii de dobitoci “nu credeam să mi se întâmple chiar mie”, “da, am avut noroc”. Hai, nu mai zi! Că dacă şi alţi proşti o fac, tu de ce n-ai face-o, nu?

Un fel de drogaţi cu adrenalină…

Dă-i cu motocicleta pe o roată pe autostradă până la maxim, dă-i cu maşina (4×4, că-i mai sigură… aş) în zbor pe lângă fraierii care stau la semafor, dă-i cu petarde, dă-i cu sacul de plastic pe pârtie printre schiori (că e sezonul, nu?), aruncă-te beat în valuri că poate oi trăi să faci mişto mai târziu. Căci vei mai primi o şansă (DACĂ o primeşti) ca să râzi de ea. Adevărat, la barza chioară îi face Dumnezeu cuib…

Ce are normalitatea?! E prea banală?!