Acest articol a fost citit de 4054ori
Şi am dilema asta de destul de multă vreme. De ce ar trebui să îmi declar opţiunea?! În primul rând ar trebui să îi prefer pe unii dintre ei, nu? Păi, şi dacă îmi plac în egală măsură, şi totuşi extrem de mult, pot să aleg? Că doar nu trebuie să îmi exprim o opţiune la vot, iar fără votul meu nu se poate!
Aşadar, dacă mă întrebaţi, nu am o opţiune clară. E ca şi când ar trebui să aleg între familie şi.. familie. N-am cum. Sunt două specii diferite. După părerea mea, dacă eşti iubitor de animale, ar trebui să îţi placă şi unele şi altele.
Eu sunt leşinată după animăluţe de când mă ştiu. Iar cei care mă cunosc de curând şi nu ştiu asta, se cam miră. Poate pentru că am copilărit multă vreme la ţară. Poate pentru că alergam toate găinile, raţele, gâştele, porumbeii dar şi toate mâţele şi căţeii ca să ma joc cu ei. N-am idee de ce. Şi nu cred că-i un păcat să le iubesc aşa de mult. Iar asta în ciuda lătrăturilor pe care mi le-am tras, în ciuda zgârieturilor adânci taman în ajunul examenului pentru permis (ehe, ce poveste..), în ciuda fricii faţă de un căţel mai nervos sau o pisică mai ciudată. Nu pot să aleg neam!
Când eram mică, influenţată probabil de prezenţa masculină dominantă din viaţa mea, am crezut că sunt fan câini. Că deh, dacă aşa te învaţă societatea că trebuie să alegi o parte, aşa o alesesem şi eu pe asta.
Dar locuind la bloc, n-am avut parte de un companion cu lătrătură. Şi au trecut anii. Iar eu m-am bucurat între timp doar de ai altora sau doar la ţară. Apoi, m-am procopsit cu o pufoşenie dezarmantă de la o mătuşă dragă.
Mama “aoleu, păr, aoleu, se dezmiardă peste tot, aoleu, zgârie mobila” etc.. la început. Apoi a fost cucerită total când a venit împăratul să se aşeze pe ea pe locurile care o dureau, luându-i durerea. Gata, fusese învinsă! Apoi pufoşenia a dispărut după 6 ani cam la fel de brusc cum a intrat în viaţa noastră. Eh, asta e.
Am jurat că never again nu mai suferim aşa. Apoi, am cules o tomberoneză imperială care părea că mai are un pic şi dispare în peisaj. Şi mi-am zis că de ce să dispară, dacă eu am un loc cald pentru ea. Avea sub 100 de grame când am găsit-o. Ştiu asta pentru că 100 de grame are o ciocolată. Ea cântărea mai puţin decât o ciocolată.
Apoi, cu trecerea anilor am realizat că afinităţile mele pentru câini s-au adăugat afinităţilor pentru pisici. De fapt, pe cele pentru pisici nu le ştiam. Iar acum sunt efectiv leşinată după toate! Nah belea!
Aş putea să jur că începe o revoltă interioară de fiecare dată când aud pe cineva că iubeşte câinii, dar urăşte pisicile (sau invers). Mă revoltă de fapt să îi aud pe oamenii de genul ăsta că se declară iubitori de animale. Păi cum vine asta? Ori îţi plac toate, ori ba! Ori poate nu ştii care e treaba cu viaţa ta şi ce fel de om eşti.
Sper să nu-mi sară nimeni în cap dacă eu nu pot înţelege separatismul ăsta. Îmi este cu “I’m sorry” (vorba cuiva drag), dar nu pot înţelege asta în veci! Înţeleg să preferi poate mai mult o specie, dar să declari că urăşti o alta… Total dezamăgitor. 🙁
Aşa că, pe mine să mă iertaţi pentru că aşa cum întorc unii capul pe stradă după dame cu craci infiniţi, sau băieţi de băieţi, mie mi se lipesc ochii de câte o pufoşenie sau de câte un lăţos. Iar dacă mai am şi voie (că trebuie să ceri de la părinţii lor) să mă joc cu ei, gata, mă pierdeţi definitiv. Uit de toate! 🙂
PS: Un articol din 2008 din Los Angeles Times.
10 Responses to “Cat or dog person?”