Părinţi cu copii indisciplinaţi – realitate vs ficţiune

Mă întorc acasă după o zi de muncă. În metrou mă aşez pe un loc din mijlocul unei bănci de scaune. Călători şi în stânga şi în dreapta. În rest, vagonul destul de golaş, dar toate locurile ocupate.

La prima staţie aud nişte urlete de cum se deschid uşile. Urlete de copil. Cam cum urlă leul în junglă, aşa se auzea. N-am fost încă în safari, dar am urmărit multe documentare. Eh, era acelaşi sunet ca atunci când e ofticat leul că i-a scăpat prada.

Intră în vagon un puţulache mic de 4-5 anişori care se postează în primele momente în mijlocul vagonului şi urlă şi urlă şi urlă, şi nervos şi nervos şi nervos. Zbang trânteşte pe podea o pungă în care avea ceva de la o patiserie. Şi urlă şi urlă că el vrea … (n-am înţeles ce, nu vorbesc limba urlaţilor…). La câteva momente după apare în spatele lui şi mumă-sa.

Femeie mai urâtă şi cu un aer mai mare de proastă ca aia, să mă ierte Dumnezeu că încerc să nu judec, dar eu n-am văzut! Mai că îmi aduce aminte de cutra aia care avea cinci copii şi era să îl omoare pe ultimul venit pe lume. Am scris la momentul ăla indignarea mea aici.

Femeia intră şi ea în vagon, adună de pe jos punga cu chestiile de patiserie şi se îndreaptă înspre copil. Puţulache ăsta mic urla şi urla şi îşi arunca braţele în toate părţile şi se trântea şi se zbuciuma de zici că avea draci în el şi voia să îi dea afară (poate chiar avea.. mai ştii..). Mumă-sa îl strânge repede la piept, disperată să-l liniştească, zicându-ne nouă, celorlalţi “aţi văzut voi părinte liniştit şi copil ascultător?” (zău?). Total haotică, l-a prins ca pe o găină în braţe şi l-a ‘sufocat’ un pic în îmbrăţişarea ei. Vorbele ei, la fel ca moaca, proaste ca noaptea.

Imediat cum îi dă drumul, mocofanul ăsta mic (avea nişte muci uscaţi şi împregnaţi cu praf la nas, de nu se putea…), continuă să urle că el vrea, deabia acum am aflat ce, să stea pe scaun. La auzul urletelor, un domn se ridică de pe un scaun, să-i ofere locul. Mumă-sa îi zice copchilului să se aşeze. El nu. Că NU vrea să stea pe orice scaun, ci vrea pe ăla pe care stăteam EU! Da, bre, auzi tu chestie. Fix eu!

Mumă-sa se mulţumeşte să-i zică “doar n-oi vrea să se dea la o parte domnişoara ca să te aşezi tu, dacă vrei să stai jos, stai aici”. Scaunul celălalt rămăsese gol în tot timpul ăsta. Vă daţi seama că sub presiunea monstrului de mocoflete, n-a mai avut nimeni curajul să se aşeze pe el, deşi mai erau câţiva oameni în picioare.

Eu, ca de obicei când văd oameni nebuni, nesimţiţi şi indisciplinaţi, încerc să îmi păstrez calmul. Lucru care devenea din ce în ce mai greu, căci mucea ăsta mic s-a postat fix lângă mine, s-a prins de bara de lângă scaunul meu şi a început să mă înghesuie.

Realitate (continuare)

Pentru că nu consider că a disciplina un copil înseamnă să îi faci toate hatârurile, nu m-am mişcat de pe scaun. Ca şi când n-am auzit. Să vedem care e mai căpos. Mumă-sa l-a lăsat în pace. N-a interesat-o că scremenel ăsta mic se împingea în mine, iar eu mă dădeam mai din calea lui mereu şi mereu. Nu l-a tras spre ea, nu i-a mai zis nimic, ci l-a lăsat în pace, deşi el în continuare vocifera şi se împingea. Ea stătea liniştita agăţată de o bară la un metru distanţă. Că doar ce? E copchilul ei ca să aibă grijă de el?

Până când, n-am mai rezistat, m-am ridicat înjurând şi am plecat să-mi găsesc EU alt loc, dacă proasta nu-şi ţine puşlamaua lângă ea. Dacă tot l-a căcat făcut, zic, să aibă şi grijă de el, nu? Nu i-am zis nimic mumă-sii. N-are rost să te cerţi cu proştii, că au mintea odihnită.

Ficţiune

Când am văzut că mumă-sa nu se sesizează să îşi ia pramatia să nu mă mai deranjeze, m-am ridicat şi m-am dus fix în faţa ei şi i-am zis aşa:

“Stimată doamnă, dacă nu vreţi să aveţi aşa ceva (şi arăt înspre copil), atunci aflaţi de la mine că s-au inventat anticoncepţionalele şi prezervativele! Sau, dacă vreţi să fiţi şi mai sigură, atunci scoateţi-vă uterul! Că de prostie e plină lumea şi nu mai avem nevoie de alţi şi alţi proşti. Dar dacă tot l-aţi adus pe lume, atunci îngrijiţi-vă şi de educaţia lui! Că doar n-o fi el adultul, iar dumneata copilul, ca să îţi spună el ce să faci tu!”

Apoi am plecat în aplauzele celorlalţi călători. Ca în filme. Oricum replica mea a fost genială.

Realitate (ultima revenire)

Am mocnit de nervi până acasă că nu i-am zis vreo două acelei scuze jalnice de femeie. M-am gândit cu groază că dacă nu fac naibii ceva, în câteva zeci de ani, pensia mea va depinde de pişpirică ăla mucos care, neprimind nicio educaţie de la părinţi, va fi un ratat.

Dragii mei, nu mă înţelegeţi greşit! Nu am ceva împotriva copiilor, căci dacă aveam, îi aplicam o corecţie de dos de palmă chiar lui, de i-ar fi zburat mucii ăia negri prin tot vagonul. Dar nu pot să fiu de acord în veci cu idioţii care fac copii şi nu au grijă de ei. Nici animalele nu fac asta! Pledez în continuare pentru mijloacele de contracepţie şi aş împărţi chiar eu prezervative pe stradă, dacă ar avea cineva iniţiativa asta, iar asta pentru că văd că şi proştii au pofte sexuale ca orice vite de pe planeta asta. Deci, să şi-o tragă, dar să nu-mi bage mie în faţă progeniturile lor, aceste vertebre inutile ale societăţii!

Acum mă duc să fac o plimbare, să mă calmez…