Acest articol a fost citit de 1484ori
Bine, totuşi, că nu am petrecut revelionul la birou. Căci, era posibil!
În ultima zi lucrătoare din an, pe 30, programul se încheia la 6 seara. Evident, cei mai dăştepţi, au tăiat-o cu multe ore înainte de 6. Fiecare după posibilităţi, vorba aia. Rămânând singură, am încuiat preventiv biroul. Undeva pe la 5 încearca cineva uşa. După ce-mi revin din sperietură, observ că această persoană încearcă şi uşile de la alte birouri. Zic, hai să descui, să văd despre ce e vorba. Nu de alta, dar dacă e incendiu, să nu ard ca un şobolan. De viol nu-mi era frică… şi uite că n-am idee de ce pusesem această ordine în rândul fricilor mele…
Când descui usa, un domn “ştiţi, eu sunt de la pază. Am venit să vă întreb cât mai staţi, pentru că eu mă duc acum să fac rondul, care durează cel puţin o jumătate de oră. Până termin, am încuiat uşa de la intrare. Iar în clădire mai sunteţi doar dvs şi o persoană la etajul 2. Cât mai rămâneţi?”
Pe capul meu şoc maxim! Să rămân singură într-o clădire atât de mare?! Clădirea ca un labirint, neexplorată de mine pe întregime. Însă, acum aveam ocazia asta.
Îi răspund că având în vedere situaţia, plec în 10 minute. Deci, ce-mi propune să fac? Pe unde ies? Trebuie să îl aştept pe el?!
“Ah nu, domnişoară. Vedeţi dumneavoastră, dacă vreţi să plecaţi până mă întorc eu, căci voi verifica din nou dacă mai sunteţi aici, urcaţi la etajul doi (şi începe să gesticuleze înspre tavan), mergeţi pe culoar încolo, faceţi stânga, găsiţi liftul -liftul de la administraţie, adaugă el,- apoi coborâţi la parter şi gata, aţi ieşit. Dar ieşiţi în parcare.”
“A, ies la partid, da?” (nu întrebaţi care, că nu fac publicitate :P)
“Da, domnişoară.”
Bun. Nu pare greu, mă gândesc. Îmi iau la revedere de la paznic, zicându-i că ies singură. Mă îmbrac rapid şi, un pic terifiată de noua întorsătură a “progamului de lucru”, dau să plec.
Urc pe scările pe care le ştiam, să ajung de la parter unde eram la etajul 2, etajul cu culoarul. La etajul 1 prima oprelişte: scările nu mai continuau înspre etajul 2. Poftim?! Semnul de ieşire arată în sens invers de unde veneam eu. Îmi zic că poate ar trebui să încerc la alt rând de scări. Mă duc la altele, găsesc semn de ieşire. Urmez culoarul, ajung la o răscruce, dar semnele de ieşire arătau şi la stânga şi la dreapta. Na belea!
Aleg stânga, văd un lift (deja mă entuziasmam), cobor la parter, când şoc! Ieşirea era înspre curtea interioară. Fir-ar!
Mă taie din nou transpiraţiile, şi deja mă vedeam în mitologia greacă cu labirintul şi Minotaurul, pentru că scările continuau la subsol pe lângă lift, iar acolo se afla cineva care pilea ceva (optimista din mine spera că era un muncitor…, pesimista/precauta din mine, însă, a urcat înapoi scările în cea mai deplină linişte, să nu trezească cine-ştie-ce monstru…).
Am ieşit tiptil de parcă furasem ceva şi nu ca şi când lucram acolo! Îmi şi imaginam că în pustietatea aia, dacă aveam să dau peste cineva, explicaţiile mele referitoare la ce caut pe acolo ar fi fost extraordinar de stupide, însă bâlbâielile ar fi curs gârlă!
Intru înapoi în clădire, urc din nou scările ca să revin la punctul de răscruce. Dau de un mare culoar, însă, şi de o mulţime de uşi. Toate de lemn, fără geamuri şi extraordinar de înalte (cred că aşa începe orice coşmar, nu?!). Oare care avea să dea în casa scărilor?! După ce încerc câteva fără nume pe ele, nimeresc într-un final casa scărilor cu liftul cel bun.
Când am ajuns în sfârşit afară m-am simţit de parcă am câştigat ceva! Mi-am redobândit libertatea! Vincero, vincero, vinceeeeroo!!!!
Voi cum v-aţi petrecut ultimele zile din an şi revelionul?
Vă urez un an nou cât mai ferit de lucruri/evenimente/oameni întortocheaţi 🙂