A îmbătrâni degeaba

Cel mai trist lucru în viaţa asta mi se pare să treacă anii peste cineva şi să nu se aleagă nimic de capul său. Nu averi, bogăţii sau lucruri materiale, pentru că astea trec. Ci să vezi un om albit de trecerea vremii, plin de riduri, adus de spate, dar pe care dacă nu l-ai vedea la faţă, ci doar l-ai auzi cum şi ce vorbeşte, dar mai ales cum gândeşte şi cum acţionează, să nu îţi dea impresia nicidecum că ar fi trecut cu zecile anii peste el, ci să fie infantil.

Un om care să rămână blocat într-un moment din timp, un moment care să-l menţină veşnic necopt. Să îl păstreze tânăr, dar să fie tinereţea aia neştiutoare, uneori rea şi în continuu proastă. Un om care să nu fi evoluat cu nimic în concepţii, în iertare, în înţelegerea mediului din jurul său. Un om care să rămână de o naivitate de calitate proastă, care să nu discearnă mai mult decât discerne un copil de 7 ani, care să nu fie capabil să evolueze peste ceea ce îi permit ochelarii de cal să vadă.

Am crescut auzind prea des expresia “cine nu are bătrâni să-şi cumpere“, dar sunt din ce în ce mai convinsă că nu se poate generaliza. Că unii nu au inteligenţa “aceea” a bătrâneţii care să îi facă valoroşi. Înţelepciunea. Că unii sunt pur şi simplu nişte adolescenţi peste care au trecut anii fără rost. Oameni care nu au învăţat nicio lecţie din viaţă, care s-au uitat şi au auzit lucruri, dar degeaba. Un fel de corigenţi ai vieţii. Şi este cât se poate de trist. Să ajungi la o vârstă şi să fii degeaba.

Să te înrăieşti, să nu ştii să ierţi când e cazul, să nu fii împăciuitor, să cauţi de bârfă, să arunci ochi răi, să nu cauţi să împărtăşeşti experienţele tale, să nu fii răbdător, să nu iubeşti. Să judeci un copil! Să fii amărât până în măduva oaselor. Să ţi se fi acrit de orice semn de bine. Atunci ai trăit degeaba. N-ai ce îţi trebuie ca să te încadrezi în expresia mea preferată din copilărie. Pe tine nu te-aş cumpăra…