Criza la colţ de stradă

Un profesor drag mie ne-a spus la un curs de marketing odată că la orice colţ de stradă este o lecţie de marketing. În extensie mă gândesc că nu trebuie să fii specialist ca să îţi dai seama cum merg lucrurile într-o economie, dacă pur şi simplu eşti atent şi iei pulsul străzii.

Tocmai la asta mă gândesc atunci când îi aud pe mulţi specialişti că se arată optimişti când evaluează starea economiei, şi aruncă în piaţă păreri cum că suntem pe punctul de a ieşi din criză în curând. Nu se pupă cu ceea ce observ ca simplu cetăţean. Sau poate că efectele apar mai târziu la nivelul străzii, faţă de cifrele din statistici. Până una alta…

Când eu văd că sunt anumite locaţii unde se tot deschid magazine care se închid apoi tot la fel de repede cum s-au deschis, şi văd asta frecvent, nu mă pot lăsa convinsă de ‘specialişti’ că am fi pe final de criză. Şi cunosc 3 astfel de locaţii în care pur şi simplu se vântură o altă şi o altă afacere.

Ştiu un loc unde mai întâi a fost un magazin generalist, apoi o farmacie, apoi o măcelărie, apoi o altă farmacie, apoi un alt magazin alimentar, iar acum, aţi ghicit, e iar farmacie. Ori nu sunt oamenii suficient de bolnavi acum, ori, probabil sunt la fel de bolnavi, dar nu-şi mai permit să se trateze ‘profesional’ şi se tratează acasă cu leacuri băbeşti, dar e clar că nu merge. Motivul pentru care afacerile tot roiesc în jurul locului respectiv dar nu se lipesc de el defel, nu-l ştiu. Cert este că locul respectiv pare să fie secat de vad comercial.

Un alt exemplu ar fi aglomeraţia din magazine. În general, nu doar de sărbători. Dacă faci un efort de aducere aminte, în anii trecuţi era o nenorocire totală pentru un amărât care voia doar să-şi cumpere pâine şi ouă de la magazin şi intra într-o mare de oameni disperată după mielul de Paşti sau porcul de Crăciun. Acum, lumea e mai potolită. Foamea din ultima vreme i-a făcut mai cumpătaţi pe unii. Grandomania culinară de acum 3 ani a cam fost dată uitării. După mine, trebuia să ne comportăm aşa şi atunci. Nu înseamnă să ai maţul mai gol dacă cumperi mai puţin, înseamnă doar 2-3 beneficii pentru tine în plus: scade riscul de obezitate şi infarct miocardic, dar şi riscul de diabet. Pentru că oricum “balonarea” disperată de acum 3 ani şi îngroşarea maţului de 2 ori pe an nu duce decât eventual la creşterea profiturilor pentru sălile de fitness. Revenind la oile noastre, personal acum nu-mi mai este frică să intru în magazin doar pentru ouă şi lapte, de exemplu, ci umblu în voie, fără riscul de a fi înghiţită de puhoi.

Nici măcar cozile de la locaţiile fast-food nu mai sunt alea de pe vremuri. Dar asta nu înseamnă că românului i s-a acrit de mâncarea junk. Sau (şi mai ilar) a realizat pericolele mâncatului nesănătos (haha), sau (MAI ilar) a realizat că poate mâncarea aia nu e chiar preparată din pui sau vită, sau ce mai crede el că mănâncă acolo. Nu. Mie îmi pare un comportament mai degrabă de “am datorii la stat, am bani de dat”.

Văd din ce în ce mai mulţi indivizi că umplu sălile caselor de pariuri şi jocuri de noroc. Şi nu trebuie să le frecventezi, pentru că le vezi din stradă, că marea majoritate au geamurile transparente. Nu sunt convinsă că oamenii ăia joacă doar de amorul artei, cum ar veni, ci, economic vorbind, îmi pare un comportament specific unei perioade de criză, pentru a face un ban grămadă din nimic.. de fapt din noroc. Mie îmi par mai mulţi decât înainte. Şi nu e doar o modă, devine un stil de viaţă.

Tot la nivelul străzii, căci de stradă vorbesc, lipsa (în cazul ăsta, a banilor) determină un comportament mai violent. Aud de din ce în ce mai multe jafuri şi tâlhării în ultima vreme, dar şi de fraude electronice. Este şi ăsta un fenomen previzibil, dar şi mai frecvent în ultimul timp.

Un alt fenoment destul de vizibil pe stradă care mie îmi arată că e ceva putred (în Danemarca) este câte maşini cu anunţul “de vânzare” sau “mă vinde” văd pe străzi. Mi se pare mie, sau o ducem rău dacă vindem maşina? Culmea, maşina aia pe care toată lumea o dorea cu ardoare în anii trecuţi şi pe care au luat-o pe credit şi leasing, acum nu mai ştim cum să scăpăm de ea. Mă gândesc că pe unii îi frige aşa de rău la buzunar întreţinerea ei şi combustibilul, încât ar fi în stare să o dea şi pe gratis, numai să scape de belea.

Ca să revin totuşi la realitatea personală a fiecăruia, un alt motiv de îndoială pentru mine ar fi creşterile salariale. N-am mai auzit lumea să vorbească despre indexarea salariului sau bonusuri primite. De fapt, în unele companii, de 3 ani de zile încoace este subiect tabu. Cam gol departamentul ăsta. Deci, e de bine, ‘au ba?

Un alt fenomen, de data asta nu chiar în stradă, ci pe internet, este numărul mediu de solicitări depuse pentru fiecare job postat. Dintr-o evaluare proprie şi personală, mie-mi pare că dacă pentru un loc de muncă înainte de criză erau maxim 20 de doritori, acum sunt 300 minim. Deci, ar fi în medie de 15 ori mai mulţi solicitanţi! Ce înseamnă asta? Că brusc se cred toţi specialişti în cerinţele afişate la jobul ăla şi vor să încerce, sau că oamenii ăştia chiar nu au un loc de muncă? Deci nici asta nu-mi pare făcută de amorul artei. Sportul ăsta naţional miroase a criză.

Dar, să n-o mai lungesc, până nu văd eu fenomenele astea că se atenuează, nu pot să fiu de acord cu specialiştii. Mie îmi pare că mai e drum lung până departe.